sâmbătă, 6 mai 2017

Andrei Bodiu şi poezia cotidianului



În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat dintre noi tot într-o zi de aprilie, în 2014. În semn de omagiu, publicăm pe Literomania un eseu din 2009, într-o versiune revăzută, din revista brașoveană  Astra, despre poezia lui Andrei Bodiu, eseu semnat de Raul Popescu. Întrebarea de la finalul acestui eseu, „Cum ar arăta un viitor volum semnat Andrei Bodiu?”, este formulată, se înțelege, în 2009. În 2014, a apărut, postum, volumul Firul alb, din care vă prezentăm, tot în acest număr al Literomaniei, câteva poeme, la rubrica Poezie.

Generaţia optzecistă, blamată, contestată, idolatrizată sau doar, pur şi simplu, acceptată, dar nu ignorată, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dovadă că scriitorii formaţi sub auspiciile optzecismului şi, implicit, ale optzeciştilor par a fi ajuns abia acum la o maturitate a scriiturii care le-a adus recunoaşterea şi, de ce nu?, notorietatea. Este şi cazul scriitorului, braşovean prin adopţie, Andrei Bodiu, proaspăt câştigător al Premiului pentru poezie pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Oameni obosiţi (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008). Asemenea optzeciştilor, acesta a debutat într-un volum colectiv, Pauză de respiraţie (Ed. Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, toţi cei enumeraţi, inclusiv Andrei Bodiu, făcând parte din Grupul de la Braşov, grup închegat în jurul unor nume ca Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Din acest grup mai făcea parte şi Marius Daniel Popescu, cel care, în 2008, a obţinut cel mai important premiu de debut din Elveţia, Premiul „Robert Walser”, pentru romanul Simfonia lupului. În 1994, Andrei Bodiu debutează individual cu volumul Cursa de 24 de ore, volum căruia i-a urmat un altul în 1995, Poezii patriotice, ambele publicate la editura timişoreană Marineasa. După o pauză de cinci ani, în 2000, poetul braşovean se hotărăşte să iasă la rampă cu un nou volum de poezie,Studii pe viaţă şi pe moarte, volum premiat de ASPRO.


Într-un interviu apărut în revista Contrafort în 2002, Andrei Bodiu afirma că, după ’90, nu s-a născut o nouă generaţie, între poezia nouăzecistă şi cea optzecistă neexistând „puncte de ruptură”, poezia anilor ’90, prin ceea ce are mai bun, continuând-o pe cea optzecistă. Astfel, se poate vorbi de „o poezie, şi o literatură, care situează în centrul ei realismul şi biografia”. Poezia lui Andrei Bodiu este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, o poezie care nu se dezice de trăsăturile poeziei optzeciste, trăsături enumerate de însuşi scriitorul braşovean în Direcţia optzeci în poezia română (Ed. Paralela 45, 2000): realism (Alexandru Muşina a propus denumirea de poezie a cotidianului, „o poezie despre viaţa noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă”), biografism (în sensul unui – şi aici îl citez din nou pe Alexandru Muşina – nou antropocentrism, adică o „centrare a atenţiei pe fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră  de aici şi acum”), directeţe, oralitate, tranzitivitate a limbajului, sarcasm, ironie, luciditate. Toate aceste trăsături sunt recognoscibile încă din primul volum, Cursa de 24 de ore. Dar, cu toate acestea, poezia lui Andrei Bodiu înseamnă mai mult de atât.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 17