Construcția misterului. Iuda Evangheliilor

Este prima reprezentare a lui Iuda și una din primele apariții figurative ale lui Iisus: un mic cufăr de fildeș aflat la British Museum, datând din anii 420-430 și provenind din Italia. Într-un spațiu redus, două scene au fost gravate una lângă cealaltă: răstignirea lui Iisus și spânzurarea lui Iuda.


Iisus posedă deja toate atributele pe care i le aplicase epoca: el seamănă cu un fel de atlet, imberb, cu ochii larg deschiși, brațele larg desfăcute, cu un soi de pânză în jurul șalelor, vestitul perizonium. Titulus (pancarta) purtând inscripția rex Judoerum, „rege al iudeilor” - în înaltul crucii. La picioarele acesteia, o femeie și un bărbat în togi, fără îndoială o femeie sfântă și posibil Ioan. De cealaltă parte, un centurion îmbrăcat după moda galică, în pantalon, tunică, pelerină, cu capul acoperit, ridică mâna către trupul lui Iisus, agitând o lance inexistentă: Longinus, centurionul, este pe cale să-l răpună pe Hristos.


La stânga, iată-l pe Iuda, în tunică și pelerină. E spânzurat de un copac, iar picioarele-i bălăngănesc în aer. Punga cu bani zace la pământ; întredeschisă, banii cad din ea. La o primă vedere, nimic altceva decât elemente tradiționale. Și totuși, ce ciudată idee de a pune astfel unul lângă celălalt trădătorul și trădatul, unul cu brațele pe cruce, celălalt cu ele pe lângă trup, unul cu ochii deschiși, celălalt cu ei închiși, dar amândoi atârnați de o bucată de lemn, unul de cruce, celălalt, printr-o sfoară, de un copac! Mai mult, dacă privești mai atent, realizezi că cele două bucăți de lemn se ating chiar: sub greutatea lui Iuda, creanga se apleacă și vine să mângâie bârna transversală a crucii. Și, în sfârșit, o nouă surpriză: copacul este locuit. Pierdut în frunziș, un cuib adăpostește doi pui de pasăre, pe care mama lor vine să-i hrănească, cocoțată pe aceeași creangă. Două vieți care încep în vreme ce două vieți se sfârșesc.


E greu de știut care a fost intenția gravorului și de ce a ales să inaugureze sub această formă noul tip de reprezentare pe care, de altfel, prea puțini l-au continuat. Nu este însă mai puțin adevărat că această compoziție ilustrează perfect afirmațiile evanghelice. Gestul lui Iuda, prin care Domnul este dat pe mâna edililor Ierusalimului, răspunde gestului simetric al lui Dumnezeu care-și dă Fiul pe mâna oamenilor. Sunt cele două aspecte ale aceluiași plan. Lemnul copacului de care este spânzurat Iuda și lemnul crucii se ating într-un același proces. Și, acolo unde moartea pare să triumfe, moartea lui Iisus, ca și aceea a lui Iuda, săvârșite în tristețea discipolilor, în violența gestului centurionului, acolo, în realitate, viața lucrează. Imperceptibilă, subiacentă, simbolică, dar lucrează, în aceste trei ființe care s-ar putea foarte ușor pierde în umbra frunzișului.


Pentru ca oamenii să fie salvați, pentru ca ei să se bucure de viață, textele ne arată că Dumnezeu trebuia să moară, așa după cum a fost profețit. În aceasta constă misterul trădării: gestul lui Iuda, imposibil și sacrileg, se revelă necesar și dorit de Dumnezeu. Într-un mic fildeș din secolul al V-lea, două păsărele depun mărturie întru aceasta.




Régis Burnet, Evanghelia trădării. O biografie a lui Iuda, Cartier, Chișinău, 2010