Tragicul joc al iluziilor în „Blue Jasmine”
În ultimii ani am avut parte de un Woody Allen (foarte) slab, redundant, care a abuzat, cu încăpățânarea unui copil răsfățat, de aceleași tehnici narative (flashback-urile, de exemplu), cinematografice (sâcâitoarele lumini blânde, solare, care scaldă orașele europene), de același tip de personaje etc. E drept, toate cele de mai sus fac parte din recuzita regizorală a lui Allen, însă, cel puțin în ultimele patru, cinci pelicule, ele par a funcționa în gol, fără vreo justificare filmică. Pur și simplu din inerție. Cu alte cuvinte, din 2008 încoace, Woody Allen a refuzat parcă să mai strecoare în filmele sale acel ingredient care îl făcea dacă nu irezistibil, cel puțin interesant, acel soi de tragism sau de tristețe – numiți-l cum doriți – care ridica, fără doar și poate, miza poveștilor sale.
Ei bine, Blue Jasmine, ultima sa peliculă, este cu totul și cu totul altfel. Deși păstrează tehnica flashback-ului, deși lumina blândă, solară, care scaldă orașul, este și ea prezentă (aici, însă, contrastând cu starea personajelor, una de deprimare, bineînțeles!), deși prin gura personajelor grăiește același Woody Allen (cum altfel?), filmul din 2013 nu numai că nu dezamăgește (el vine, totuși, după catastrofalul To Rome with Love), ci chiar rivalizează cu cele mai bune pelicule din cariera regizorului newyorkez.
Story-ul nu este unul complicat, dar iese din tiparul poveștilor cu care ne-a obișnuit în ultimii ani Woody Allen. Jasmine (născută Jeanette) (Cate Blanchett) părăsește New York-ul pentru a se muta în locuința modestă din San Francisco a surorii sale vitrege, Ginger (Sally Hawkins). În spatele acestei decizii se află, însă, o dramă. Jasmine a avut o căsnicie de invidiat (cel puțin până la un punct, după cum se va dovedi mai târziu) cu un afacerist de succes (Alec Baldwin). Era o răsfățată a lumii mondene newyorkeze și își permitea orice și-ar fi dorit, spre deosebire de sora sa, Ginger, mereu complexată de strălucitoarea Jasmine. În fine, într-o bună zi, Jasmine află că soțul o înșală – vestea îi este dată chiar de soț – și că acesta vrea să divorțeze. Totul se destramă, iluzia unei vieți fericite nu mai este posibilă. Jasmine, superficiala femeie mondenă, este pusă pentru prima dată în fața realității crude și reacția ei este pe măsură: își denunță soțul, care conducea câteva afaceri ilegale, FBI-ului.
Jasmine va încerca să-și refacă viața, de data aceasta fără averea de dinainte, căci banii și toate bunurile i-au fost confiscate de Stat. La fel ca în piesa lui Tennessee Williams, Un tramvai numit Dorință, și aici impactul cu un alt mediu, cel muncitoresc, este unul tragic. Deodată, asemenea lui Blanche DuBois, și personajul Jasmine Francis capătă, odată intrat în acest mediu, accente tragice. Fragilitatea Jasminei, în contact cu rudimentarul care definește cu asupra de măsură lumea în care a fost deodată azvârlită, impresionează. Sora ei, Ginger, și iubitul acesteia nu îi înțeleg „snobismele”. Aspirațiile ei, de asemenea, par niște prostioare de fetiță alintată. Deodată, lumea a devenit pentru Jasmine un loc crud, iar alinarea nu mai poate fi găsită decât în băutură și antidepresive. Umorul lui Woody Allen nu face decât să netezească puțin, doar foarte puțin, asperitățile situației. Eșecul Jasminei de a-și găsi un job, de a menține o relație reflectă, pe de-o parte, incapacitatea ei de a se adapta unei lumi „inferioare”, iar, pe de altă parte, cruzimea lui Woody Allen în tratarea acestui personaj, căruia nu-i dă nicio șansă – cruzime, cred eu, binevenită. Woody Allen este, în acest caz, Dumnezeul care nu-și cruță defel personajul alungat din Paradis.
Cate Blanchett a făcut un rol de zile mari, lucru care nu surprinde la actrița britanică. Frumoasă, fragilă, stilată, reușește totuși să-și coloreze personajul, fără a-l declasa (dimpotrivă!), prin snobism, încăpățânare, ridicol. Performanța ei a fost foarte bine descrisă de un cronicar american, printr-o imagine percutantă, cea a unei superbe vaze pe cale de-a se sparge: „The performance is like watching a gorgeous vase will itself to keep from shattering as it falls floorward”(http://www.vanityfair.com/online/daily/2013/07/movie-review-blue-jasmine-woody-allen).
În Blue Jasmine l-am regăsit, în sfârșit, pe acel Woody Allen deloc facil – în ciuda unei recuzite regizorale ușor recognoscibile –, plin de un umor trist, care denunță – prin jocurile sale ficționale, pe care le vrea alambicate, sucite, însă fără să le scape de sub control – iluzia unei lumi care nu e neapărat cea de celuloid.
Cinism și glamour
The Wolf of Wall Street, pelicula din 2013 a lui Martin Scorsese, este, cu cele cinci nominalizări ale sale, un candidat serios la Oscarurile din martie. De data asta, Martin Scorsese nu prea a nimerit-o. Filmul – ce-i drept, o adevărată mostră de cinism american –, dincolo de abuzurile (de droguri, sex, băutură etc.) cu care protagonistul, brokerul Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio), se laudă încă din primele minute ale poveștii, nu reușește să surprindă, să depășească zona de previzibil în care ancorează de la bun început. Ca spectator, știi ce se va întâmpla mai departe cu Belfort, iar filmul, exceptând gagurile (de cele mai multe ori) de prost gust, refuză cu încăpățânare să te surprindă prin ceva nou (în cele din urmă, te cam saturi de orgii, alcool, droguri, cinism etc.).
The Wolf of Wall Street este o poveste spusă de protagonist, adică de Jordan Belfort, un escroc fără scrupule (dar cum altfel poate fi un escroc?) de pe Wall Street, care, învățând bine lecția predată de primul lui șef (într-o secvență mult prea scurtă, cred eu, și forțată – ce șef își invită angajatul din prima zi la restaurant, servindu-l cu droguri și asaltându-l pe bietul învățăcel cu lecții de viață de un cinism atroce?), știe că în jocul dur în care a intrat, nu contează nimic altceva decât oportunismul și disimularea, banul având întotdeauna ultimul cuvânt: The name of the game, moving the money from the client's pocket to your pocket. Bineînțeles, tehnica narativă este cea a voice off-ului, care nu salvează cu nimic povestea. Acest captatio benevolentiae, repetat, nu mai are aceeași forță de la începutul filmului, ba chiar enervează. Personajele nu surprind nici ele, chiar dacă sunt caricaturizate la maximum. Cu alte cuvinte, în ciuda prestației ireproșabile a lui DiCaprio, a câtorva scene ceva mai reușite, per total, ultimul film al lui Scorsese este un (semi)eșec.
Capitalism criticat la sânge? Cinism servit pe pâine, în loc de tradiționalul, la americani, unt de arahide, pentru a face mișto încă o dată de ceea ce înseamnă, de fapt, domnia banului? Un fel de lecție a deșertăciunii? Nu știu, dar zău că mi-e dor de Shutter Island...
În schimb, American Hustle al lui David O. Russell pare ceva mai reușit, cu toate că până acum acest regizor nu prea a convins nici prin The Fighter (2010), nici prin Silver Linings Playbook (2012). Deși se înrudește cu pelicula lui Scorsese prin cinism – după cum îmi și atrăgea, pe bună dreptate, atenția mai deunăzi un prieten –, American Hustle este ceva mai ofertant în acțiune/ poveste, personaje etc. Inspirat dintr-un cunoscut, pare-se, scandal american, scandalul Abscam, filmul are în centru (din nou) un escroc, Irving Rosenfeld (Christian Bale). Recunosc, Christian Bale se descurcă foarte bine, indiscutabil mai bine decât DiCaprio în filmul lui Scorsese. La fel, partenera lui Bale, Amy Adams. Se poate chiar spune că filmul a câștigat mult, foarte mult, prin prestația ireproșabilă a echipei actoricești. Într-o scurtă secvență, apare și Robert DeNiro, actor deja intrat într-un con de umbră din care încearcă să iasă prin roluri din ce în ce mai ilare. Pe scurt, filmul lui O. Russell, cu intrigă captivantă, cu personaje care nu-ți lasă timp să te plictisești – se iubesc, se urăsc și se suspectează reciproc, dinamizând, astfel, povestea –, atrăgându-ți privirile prin prestație, dar și prin look-ul lor bine pus la punct, nu dezamăgește.
Cinice, mai mult sau mai puțin reușite, The Wolf of Wall Street și American Hustle sunt reprezentative oarecum pentru o anumit tip de viziune american asupra societății de consum, în care oamenii se împart în două tabere: victime și prădători. Morala? Prădători sau nu, ar fi de preferat să evităm postura de victimă – și prădătorii pot deveni, la o adică, victime –, altfel...
Apărut în „Steaua”, nr. 3-4/ 2014
0 Comentarii