De ceva vreme, şi nu cred că mă înşel,
am început să percepem ceva mai detaşaţi
cele petrecute în regimul comunist
şi imediat după. Filmele româneşti de -
spre perioada comunistă, cel puţin unele dintre
ele – şi aici mă refer în special la Amintiri
din Epoca de Aur (2009) –, nu mai privesc cu
încrîncenare acel trecut. Aşa s-a întîmplat, de
exemplu, şi în Germania, unde pelicule caGood Bye Lenin! (regia:Wolfgang Becker, 2003)
sau Das Leben der Anderen (regia: Florian
Henckel von Donnersmarck, 2006) s-au remarcat
şi prin destinderea cu care perioada
comunistă este surprinsă: fără prejudecăţi,
fără ură. Nici în privinţa cărţilor, lucrurile nu
stau altfel, iar exemplul cel mai potrivit este
atît de mediatizatul roman al lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă!, ecranizat în 2013 de către
Stere Gulea. De asemenea, merită menţionat
aici şi romanul O telenovelă socialistă, apărut
de curînd la Polirom, al hîtrului Doru Pop.
Cu toate acestea, detaşarea respectivă se
cere ponderată printr-o perspectivă mai necruţătoare
a ceea ce a însemnat comunismul. Portretul luptătorului la tinereţe, pelicula din
2010 semnată de Constantin Popescu, propune,
cred eu, o astfel de perspectivă, pornind
de la amintirile lui Ion Gavrilă Ogoranu
din Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Tot în
2010, are premiera documentarul lui Andrei
Ujică Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, documentar
care reconstituie, caustic, prin imagini de arhivă, cele două feţe ale lui Nicolae
Ceauşescu, cea oficială şi cea privată. Dintre
romanele care surprind – într-o mai mică sau
mai mare măsură – trecutul comunist, şi care
nu sînt puţine, amintesc doar unul singur –
din păcate, prea puţin cunoscut –, şi anumeSimfonia lupului de Marius Daniel Popescu
(Humanitas, 2008), roman răsplătit în 2006
cu Premiul „Robert Walser“.
Mai nou,
Ruxandra Cesereanu propune, în 2013, un
roman-frescă, plin de culoare, dinamic, în
care surprinde comunismul în vasta-i desfăşurare
de-a lungul a jumătate de veac. Este
vorba despre Un singur cer deasupra lor
(Polirom, 2013), primul roman realist, de altfel,
al autoarei clujene, la care aceasta a lucrat
timp de zece ani. Romanul vine în siajul
unor volume mai vechi ale Ruxandrei
Cesereanu, studii solide despre mecanismele
de suprimare – mentală şi fizică – ale comunismului:Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii
(Polirom, 2004) şi Gulagul în conştiinţa
românească. Memorialistica şi literatura închisorilor
şi lagărelor comuniste (Polirom, 2005). Mai
mult, Ruxandra Cesereanu este un scriitor cu
atitudine, lucru dovedit cu asupra de măsură
de luările sale de poziţie, concretizate în diverse
articole apărute în reviste ca 22,Suplimentul de cultură sau Cuvântul.
În cele 34 de capitole ale cărţii, care, cu cîteva
excepţii, poartă numele protagoniştilor,
perioada comunistă este surprinsă din perspective
multiple, variate. Personajele sînt luptători
în munţi, securişti, torţionari, copii, iubiţi,
femei, bărbaţi. Unele sînt reale, altele, ficţionale.
În fine, capitolele cărţii sînt povestiri
de sine stătătoare, în care biografiile personajelor
sînt ţesute în contextul unei prezenţe ubicue,
comunismul – este ceea ce, de altfel, le
leagă. Tehnica nu este nouă pentru autoare,
căci a mai folosit-o şi în romanul anterior,Angelus (Humanitas, 2010), în care liantul ce
unea capitolele cărţii era un eveniment mai
puţin obişnuit: căderea a trei îngeri pe pămînt.
Galeria personajelor din Un singur cer deasupra
lor, vastă şi diversă, este, în fapt, cea
care dă savoare cărţii. Protagoniştii volumului
Ruxandrei Cesereanu fac parte atît din galeria
„băieţilor buni“, cît şi din cea a „băieţilor
răi“, romanciera dovedindu-se, din acest
punct de vedere, o fină creatoare de caractere.
În capitolul „Tinu“, personajul principal
este un tînăr membru al trupelor de
Securitate, devotat Partidului şi care îşi împarte
singurătatea cu Murgu, un cîine-lup.
Este un fanatic, căci Partidul i-a dat o şansă
unică, aceea de a intra în trupele de
Securitate, de a-i vîna pe duşmanii poporului:
„Pentru el, a fi în trupele de Securitate
era ceva puternic şi strălucitor. Însemna, printre
altele, puterea de a ucide. Era teribil: puteai
să ucizi oameni şi nu erai pedepsit dacă
ucideai oamenii pe care ţi-i arăta cu degetul
Securitatea. Tinu pricepuse astfel ce e puterea“.
După cum se vede, psihologia personajului
nu este complicată, ci una tipică pentru
cei care s-au înrolat în trupele Securităţii şi
are la bază o singură dorinţă: aceea de a-şi
exercita puterea prin violenţă şi crime. Nu
altfel este Ţurcanu, aka Marchizul, „patronul
reeducărilor din închisoarea Piteşti“. Descrierea acestuia este mai mult decît grăitoare:
„Se zvonea că Marchizul ţinea sub cheie un
dosar de sute de pagini în care fişa schingiuirile
la care erau supuşi deţinuţii, notîndu-şi
felul în care victimele rezistau sau nu la maltratări.
Hoiturile cugetătoare ale studenţilor,
căci majoritatea prinşilor şi victimelor erau
studenţi, se aflau în fălcile iadului, care clefăiau
pe rupte. Marchizul era satisfăcut de
laboratorul său experimental, unde făpturile
puteau fi preschimbate în inversul a ceea ce
erau. Erau un triumf, o cucerire revoluţionară,
nu-i aşa, un apogeu şi, la urma urmei,
chiar un orgasm. Nu prea existau, pentru victime,
decît două căi: laşitatea de rahat şi eroismul
sublim, prin moarte în chinuri. Dar Marchizul nu-l îngăduia pe cel din urmă, avea
alergie la astfel de prostioare. Marchizul canibal
se hrănea doar cu laşitatea de rahat a
celorlalţi. Obedienţa victimelor schingiuite
făcea din el un carnivor încrîncenat“. Hambu,
ajutorul de pădurar, este o altă figură interesantă
a cărţii. Îndrăgostit de Aurelia, soţia lui
Marcu, un ţăran care a fugit prin păduri de
teama comuniştilor, nu ezită să ajute la prinderea
şi uciderea soţului celei de care s-a îndrăgostit. Pentru a o convinge că soţul ei este
mort, îi va aduce, drept dovadă supremă, capul
tăiat al lui Marcu – filiaţiile biblice ale povestirii
fiind aici mai mult decît evidente.
Episodul merită redat, măcar pentru amestecul
de cruzime, regret şi pioşenie cu care
personajele înţeleg să se raporteze la cele întîmplate:
„Dimineaţa, Hambu intră şi o trezi
înainte de vreme, chemînd-o afară, iar acolo
îi arătă un sac umflat. Să fie atunci cum vrei
tu, îi zise el, făcînd semn cu capul spre sac.
Femeia apucă sacul mai mult moartă decît
vie şi înăuntru găsi atît ceea ce dorea, cît şi
ceea ce nu dorea: capul tăiat al lui Marcu. Deacum
era gata. În burta ei se găsea plodul lui
Hambu, un alt ţînc şi o altă gură de hrănit.
Marcu era mort de tot. Aurelia plînse încetişor,
la început ca o viţică necoaptă, mai tîrziu
ca o bocitoare care îşi ştie rostul. Apoi luă
capul mortului şi-l duse lîngă fîntînă, aici îl
spălă, apoi îi limpezi ochii şi pielea cu miere
şi oloi, iar în gură îi puse boabe de orez amestecate
cu tămîie. Apoi îl înfăşură într-un prosop
de in, învelindu-l cu grijă, ca pe un ou de
struţ din cele ce se găseau atîrnînd în biserică.
Apoi îi susură la urechi, chiar dacă mortul
nu o auzea. Îi cîntă capului aceluia ca unui
cap de sfînt din cei tăiaţi în picturile din biserică...“.
Personaje stranii ar mai fi, personaje
impregnate de absurdul perioadei comuniste
– un cenzor care îşi cenzurează, în
cele din urmă, propriul poem, un bătrîn ceasornicar
ce refuză să părăsească vechea casă
în care a trăit o viaţă, casă ce va fi dărîmată
cu el înăuntru pentru a face loc „unui bulevard
de proporţii uriaşe“, Săndiţa şi Lilica,
două fete gemene părăsite într-un orfelinat
mizer, un miliţian care trebuie să găsească
penisul tăiat al unui ibovnic ghinionist etc.
Mă opresc aici, însă, cu această prezentare
menită a stîrni, pe drept, interesul cititorilor.
Are arta un scop ? Dacă da, care este
acela? Am spus că Ruxandra Cesereanu este
un intelectual cu atitudine – a se vedea, de
pildă, articolele cuprinse în volumul Năravuri româneşti. Texte de atitudine
(Polirom, 2007). Capitolele din Un singur cer
deasupra lor pot fi considerate, de asemenea,
nişte texte de atitudine. Vocea auctorială îşi
face simţită nu de puţine ori prezenţa (legiuitoare),
iar descrierea personajelor negative
– personaje aparţinînd sistemului represiv
comunist – este una care implică o condamnare
vădită a unui regim dictatorial absurd,
criminal, cu o feroce dispoziţie spre
distrugere. În atare caz, rolul social al scriitorului
ar fi acela de a denunţa, pentru a nu
ştiu cîta oară, un regim dictatorial, în speţă,
regimul comunist, un rol social asumat de
Ruxandra Cesereanu şi în acest ultim roman
apărut în 2013. Povestea este unul dintre cele
mai puternice vehicule prin care un mesaj
se poate impune în conştiinţa publică, iar
Ruxandra Cesereanu tocmai asta încearcă.
Margaret Atwood, în volumul Negocierea cu
moartea. Un scriitor despre scriitură (Editura
Tritonic, 2007), vorbeşte despre puterea de
a fascina a poveştilor care au la bază evenimente
reale: „Puterea acestor poveşti este
imensă, mai ales cînd se combină cu puterea
artistică... Aceste poveşti există pe tărîmul
dintre ficţiune şi realitate, sau poate în
amîndouă în acelaşi timp: să-i spunem o «înfloritură
»“. La această graniţă dintre ficţiune
şi realitate se situează şi Un singur cer deasupra
lor, iar puterea fascinatorie a poveştilor
din acest roman-frescă este una pe care fiecare
dintre noi ar trebui, fără doar şi poate,
să o încerce.
Ruxandra CESEREANU
Un singur cer deasupra lor
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 240 p.
0 Comentarii