„La un moment dat, orchestra a început melodia:
«Le plus beau de tous les tangos du monde
Este celui que j’ai dansé dans tes bras»,
și eu, care nu dansam niciodată, recunoscându-mă unul din cei mai slabi și mai stângaci «dansatori» din lume, am invitat-o pe Mira pe podiul unde câteva perechi dansau în ritmul acelei melodii. Mira, care a fost întotdeauna o dansatoare plină de vervă și de ritm, mi-a condus pașii în așa fel încât la un moment dat aveam, literalmente, impresia că plutesc. O fericire tristă a pus stăpânire pe mine și am simțit cum un nod imens mi se ridica în gât. Era în toamna târzie a anului 1948, eram căsătoriți de trei ani, lăsam în urma noastră nu numai un mic trecut, ci o lume întreagă, și trista muzică a orchestrei mi se păru în clipa aceea sfâșietoare, în sensul în care «sfâșietor» este orice tangou argentinian… Astăzi, când pentru a nu știu câta oară evoc depărtata noapte, nodul mi se urcă în gât și simt că mă despart de «ceva», de data aceasta însă în chip iremediabil.”
Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Mira” de Ștefan Baciu, volum de memorii dedicat soției sale, Mira Simian-Baciu. Cum spune și autorul, scena descrisă se petrecea în toamna lui 1948, iar evocarea ei – în volumul „Mira” – se întâmpla în 1978, după 30 de ani de la tristul, dar minunatul dans, și la doar o lună de la moartea Mirei. Volumul, scris direct în limba română, a apărut târziu la noi, în 1998, la cinci ani de la moartea lui Ștefan Baciu și la 20 de ani după scrierea lui.
Ștefan Baciu – un personaj cu un destin de rătăcitor, a cărui operă, din cauza comunismului instaurat în 1947, a căzut în uitare, fiind eventual evocată doar în câteva lucrări din mediul universitar, dar necunoscută publicului larg, operă aflată într-un continuu proces de recuperare, ca multe altele, de altfel, în România de după 1989. Cam așa s-ar putea rezuma destinul acestui scriitor născut în 1918 în Brașov. Voi încerca, însă, în rândurile de mai jos, să dau o oareșce culoare și consistență acestui rezumat biografic. Și cum poți să cunoști foarte bine un scriitor, dacă nu prin opera sa și, dacă există, prin memoriile sale, dar și din mărturiile altora? În cazul lui Ștefan Baciu, există și memoriile („Franctiror cu termen redus” – 1968; „Sub Tâmpa în Honolulu” – 1973; „Mira” – scrisă în 1978 și publicată în 1979, în Honolulu, iar mai apoi, în 1998, în România, la Editura Albatros; „Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946” – volum rarisim, greu de obținut, și asta pentru că nu s-a reeditat, în limba română existând, ca și în cazul „Mirei”, o singură ediție, cea din 1995, de la Editura Eminescu), dar și opera, deloc neglijabilă, ba chiar foarte consistentă, formată din volume proprii de poezie („Poemele poetului tânăr” – 1935, volum pentru care Ștefan Baciu, la numai 17 ani, primește Premiul Fundațiilor Regale și al Societății Scriitorilor Români; „Poeme de dragoste” – 1936; „Micul dor” – 1937; „Drumeț în anotimpuri” – 1939; „Căutătorul de comori” – 1939; „Cetatea lui Bucur” – 1940, volum reeditat la Editura Humanitas, în 2006; „Lanterna magică” (în colaborare cu Traian Lalescu) – 1941; „Analiza cuvântului dor” – 1951; „Poemele poetului pribeag” – 1963; „Îngerul malagambist în insula Oahu” – 1967; „Poemele poetului singur” – 1979; „Peste o mie de catrene…” – 1980, volum reeditat, în 1995, la Editura Aldus din Brașov), dar și din antologii („Antologia poeziei latino-americane”, două volume – 1974; „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” – 1981). De asemenea, Ștefan Baciu este autorul a peste 5.000 de articole, răspândite cu generozitate atât în reviste și ziare din România, cât și în publicații din afara țării.
Continuarea textului aici, în Literomania nr. 106
0 Comentarii