Dacă ar fi să aleg între Alice Munro şi Margaret Atwood – amândouă scriitoare canadiene, amândouă foarte cunoscute, deşi doar Alice Munro a primit, în 2013, Nobelul pentru Literatură –, aş alege-o, nu fără o oarecare ezitare, pe Margaret Atwood. Expertă în distopii, cea mai cunoscută fiind „The Handmaid’s Tale” („Povestea Cameristei”), un roman care ar trebui studiat, zic eu, şi în şcolile româneşti, o distopie care se ridică, fără doar şi poate, la nivelul celei imaginate de Orwell în „1984”, Margaret Atwood este o prozatoare necruţătoare cu realităţile din jurul său şi, mai ales, cu ea însăşi. În prozele, dar şi în articolele şi conferinţele sale, autoarea canadiană problematizează atât condiţia femeii într-o societate dură şi misogină, cât şi pe cea a scriitoarei nevoite să se descurce într-o lume editorială la fel de dură şi de misogină. Nu din întâmplare am ales să scriu, iată, în acest număr al Literomaniei, despre o carte de Margaret Atwood, şi anume despre „Negotiating with the Dead – A Writer on Writing” (apărută la noi la Editura Tritonic, în 2007, cu titlul „Negocierea cu moartea. Un scriitor despre scriitură” – o traducere nu prea fericită), volum format dintr-o serie de conferinţe, ţinute în cadrul ciclului de prelegeri Empson, la Universitatea Cambridge, în 2000.
În aceste conferinţe, şase la număr, „este vorba despre actul scrierii, dar – ne avertizează Atwood – nu despre modalităţile în sine de a scrie; nici despre propriile mele scrieri; nici despre scrierile unei anumite persoane, de o anumită vârstă, dintr-o anume ţară… Să spunem – continuă scriitoarea canadiană – că este vorba, de fapt, de postura în care se află scriitorul; sau scriitoarea, postură care este totuşi diferită”. Inevitabil, apare întrebarea: prin ce este diferită?
0 Comentarii