marți, 10 aprilie 2018

„Cuvântul este pur și slut”




„scrisul este deşert cu sânge în loc de nisip”
Angela Marinescu, „Parcul”
„Experienţa poetică înseamnă un act cu finalitate poetică”, afirma Angela Marinescu (pe numele ei adevărat Basaraba-Angela Marcovici) în eseul „Despre experienţa poetică”, apărut în revista  „Vatra”, în 1987, şi republicat în volumul de eseuri „Satul prin care mă plimbam rasă în cap”.(Re)citind poezia Angelei Marinescu, nu poţi evita sentimentul că, în cazul ei, poezia este trăire – la limita lucidităţii, la limita nebuniei – în cuvânt. Mai exact, experienţa poetică este acea experiență care îşi găseşte împlinirea, forma în cuvânt (restul sunt doar experienţe mediocre, efemere). Trăirea (sau experienţa) autentică, ea singură, e demnă de a-şi găsi forma, de a se fixa în cuvânt. Şi doar ea implică la final sentimentul prăbuşirii: „Dar tocmai prăbuşirea este garanţia autenticităţii experienţei. Mă refer la un fel de prăbuşire abstractă, în sensul că te-ai eliberat, te-ai simţit cunoscător, ai «văzut», ai ars, s-a sfărâmat ceva pe dinăuntru, s-a prăbuşit”. Angela Marinescu, poetă arădeancă, fiică a unui medic şi a unei gimnaste de performanţă, absolventă a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti (1972), după ce, în prealabil, a făcut patru ani de medicină la Cluj, a rămas fidelă crezului ei poetic de-a lungul numeroaselor sale volume de poezie: „Sânge albastru” (1969), „Ceară” (1970), „Poezii” (1974), „Poeme albe” (1977), „Structura nopţii” (1979), „Blindajul final” (1981), „Var” (1989), „Parcul” (1991), „Cocoşul s-a ascuns în tăietură” (1996), „Fugi postmoderne” (2000), „Îmi mănânc versurile” (2003), „Poeme de sus în jos” (2003). La Angela Marinescu nu se poate vorbi de o aşa-zisă evoluţie poetică, în sensul în care nu există schimbări evidente în tehnică, în vocabular etc. Totuși, există, în poezia Angelei Marinescu, dese schimbări la faţă, în care eul se analizează, obsesiv, în diferite ipostaze şi situaţii. Avem, prin urmare, o poezie biografică în care experienţa este sublimată până la esenţe.

Volumul de debut, „Sânge albastru” (1969), stă sub semnul invocaţiei către zeiţe, muze: „Zeiţe, voi singurii mei zei,/ Dezlegaţi-mă de jurământul pe care l-am făcut./ Fragedă-i carnea şi-i plină de păcat,/ Cuvântul este pur şi slut” („Cântec latin”), o invocaţie de dezlegare care, de fapt, o leagă pe poetă de tentaţia cuvântului, fascinată, hipnotizată fiind de natura ambiguă a acestuia (cuvântul este „pur” şi „slut” în acelaşi timp). Sub influenţa cuvintelor, carnalul/carnea se dematerializează („De-atunci, orice cuvânt îmi stinge lungi fâşii de carne/ Şi pier din faţa mea până devin impersonală”, „Elegie”), se produce cufundarea într-un alt univers, obscur şi înspăimântător, o descindere în întuneric („Nici nu mai ştiu când mă cobor în întuneric”, „Elegie”). Trupul, în nemişcarea, în oprirea sa, este considerat ca inexistent, un trup străin de el însuşi, o carne ce se uită pe sine (cel care îşi uită carnea devine zeu): „Inexistentă sunt ca un copac/ Neliniştit de sevă şi soare./ O, cap al meu, decapitat,/ Ca un idol adânc care moare”, „Sfântă sunt ca un ou”). Există o destrămare, o eterizare continuă, dar legătura cu teluricul nu este anulată în totalitate, de aici şi dramatismul versurilor Angelei Marinescu: „Sunt lipită de pământul acesta/ Şi trebuie să-i simt duhoarea mereu./ Oare sunt blestemată/ Eu?” („Pământ, pământ…”). Corporalitatea ar aparţine, în viziunea poetei, unui anumit tip de corupţie, de degradare a fiinţei. Cu toate că starea lirică se schimbă în unele poeme din, de exemplu, „Blindajul final” (1981), unele versuri exprimând o frustă dorinţă de a trăi („cred în bucurie. Nimic nu mă poate opri./ nici flacăra răului. nici moartea”, „Acest câmp de fier”), inevitabil se produce, în cele din urmă, acea recluziune din „lumea slabă” în „infernul propriilor cuvinte”, recluziune stând sub semnul neantului, ceea ce aminteşte de poezia unui Ion Stratan.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 53