Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză din 1963,
cu romanul Generalul armatei moarte, care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută,
probabil, carte a sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum de poezie, Visări(prin urmare, adevăratul debut literar al lui Kadare a
stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michel Houellebecq, sub semnul
poeziei). Scriitorul albanez a excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât
romanele, cât şi povestirile sale.
Firmanul orb, volum apărut la Editura
Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui Marius
Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri istorice, scrise în
diferite perioade, ale lui Ismail Kadare. Astfel, povestirea cu care începe
volumul, Biserica Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la Tirana. În zilele care au urmat
căderii Constantinopolului din 29 mai 1453, când armata otomană, aflată sub
conducerea lui Mehmed al II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în
capitala puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe
arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia în moschee.
Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin, nici musulman, nici femeie,
nici bărbat. El este, cum îl numeşte sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit,
iar cei ca el erau, pe atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta
orice musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur, Sfânta
Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş
cele două mari religii ale lumii”: „Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar
fi putut exista două suflete într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia,
centrul lumii, nu putea fi decât un loc al armoniei între religii, între
oameni, dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii bizantini,
nu-şi dorea decât puterea absolută.
Continuarea aici, în Literomania nr. 27
0 Comentarii