miercuri, 8 martie 2017

Destinul unui roman aparte



Se poate spune că Alexandru Vona nu a fost un scriitor prea norocos. În 1947, Fundaţiile Regale îl premiază pentru volumul de poezie (în manuscris) Vitralii. Manuscrisul volumului, aflat în posesia lui Mircea Eliade, a dispărut, însă, fără urmă (în Germania apare, în 2014, un volum numit chiar așa, Vitralii, care conține, pe lângă cele câteva eseuri de critică literară semnate de Vona, douăsprezece poeme ale acestuia apărute în Revista Fundațiilor Regale). Tot în 1947, Vona, pe atunci în vârstă de 25 de ani, scrie, în numai trei săptămâni, romanul Ferestrele zidite. Publicarea lui în România era imposibilă, mai ales că Vona urma să emigreze, în acelaşi an, în Franţa. Romanul câştigă o oarecare notorietate printre cei din diasporă, fiind cunoscut şi apreciat de Mircea Eliade sau de cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu. În ţară, după numeroase tentative eşuate, Ovidiu Constatinescu, care deţinea o copie a manuscrisului, va reuşi să publice romanul la Cartea Românească de-abia în 1993, după 46 de ani, iată, de la scrierea lui. Imediat după publicare, romanul este tradus în cel puţin trei limbi (franceză, germană, olandeză). În sfârşit, Alexandru Vona, despre care se spune că ar fi rudă cu Elias Canetti, se bucură, după aproape o jumătate de secol, de recunoaștere.

I

Romanul e o finitudine aureolată de infinit.
Nicolae Steinhardt

Ferestrele zidite a fost scris, mărturisește autorul, în urma unei întâlniri misterioase în prag de seară – o experiență, cum ar spune Virgil Podoabă, revelatoare: „Într-o seară, urcând scările unui imobil, am întâlnit, mai curând mi-a intersectat pentru câteva secunde drumul, un tânăr care cobora aceleași scări. Întors acasă, am simțit că trebuie să scriu, ca să-l regăsesc şi să-l aflu… Ce anume? Noaptea, până târziu, şi apoi toată dimineața, am scris timp de trei săptămâni. În această perioadă nu am vorbit nimănui despre roman. Mi-era frică să nu se curme vraja. În a douăzecea zi, când am vrut să continui, mi-am dat seama, recitind ultimele rânduri, că s-a terminat”.

Ferestrele zidite este un roman de atmosferă, iar nota dominantă a acestei atmosfere este misterul. Acel tip de mister asociat unui destin capricios care ne leagă între noi prin fire invizibile şi tainice. Este tipul de mister întâlnit în romanele lui Emily Brönte, în nuvele lui Henry James, în scrierile lui Kafka sau în prozele lui Mateiu Caragiale. Este un mister imponderabil, fragil, asemenea unei pânze de păianjen.

Universul din romanul lui Vona –  un univers atemporal şi aspaţial, evocând o lume aproape arhaică – este susținut prin conștiința naratorului-personaj, romanul fiind scris la persoana întâi. Mișcările introspective sunt surprinzătoare prin imaginile sugerate şi prin comparațiile inedite pe care conștiința le invocă pentru a-şi reprezenta anumite trăiri vagi, neclare: „Am câteodată (foarte rar) sentimentul că nu mai sunt eu, aşa cum o casă nu mai e ea când, stăpânii plecând, slugile ar ieși din odăile lor şi s-ar agita după bunul plac prin saloane”. Sau: „Mă simţii trist şi obosit. Mă gândii la sculptorul ale cărui degete rămân brusc nemișcate în masa plastică, în timp ce făptura inexistentă se ascunde tot mai adânc în argila devenită ostilă”. Uneori aceste analogii – prin care este sugerat un interior hiperactiv – dau impresia de teamă în faţa unei realități percepute la modul intens şi intim, o teamă superstiţioasă care se ferește de denumiri directe, clare, o teamă arhaică, primitivă, instinctuală. 


Continuarea textului aici, pe Literomania