joi, 21 ianuarie 2016

Sub semnul umbrei





În 2013, Premiul Femina era decernat unei scriitoare de origine cameruneză, Léonora Miano, pentru un roman aparte, straniu, neliniştitor, este vorba despre La Saison de l'ombre (Editura Grasset). Concurenţa a fost una serioasă – Pierre Lemaître cu romanul Au revoir là-haut, autor care, în acelaşi an, 2013, va fi răsplătit cu atât de râvnitul Goncourt, Charif Majdalani cu Le dernier seigneur de Marsad, Céline Minard cu Faillir être flingué şi Laurent Seksik cu Le cas Eduard Einstein –, iar alegerea romanului Léonorei Miano, dincolo de jocurile de culise, care, probabil, există şi la francezi, nu poate decât să-i confirme valoarea, mai ales că premiul Femina este perceput ca o alternativă (feminină) a mai cunoscutului Goncourt.

În 2015, La Saison de l'ombre a apărut, iată, şi la noi, cu titlul Anotimpul umbrei, la Editura IBU Publishing, în traducerea Cristinei Radu. Apariţie oarecum inedită – în contextul în care literatura africană, o literatură a recuperării şi asumării unei anumite identităţii etnice, nu este un domeniu tocmai familiar cititorului european, cititor care, în cel mai bun caz, a auzit de numele unui Ben Okri, un foarte bun, de altfel, scriitor nigerian –, Anotimpul umbrei, cel de al şaptelea roman al Léonorei Miano, nu avea cum să treacă neobservat – şi nici nu a trecut, bucurându-se, din câte se pare, de un succes neaşteptat de public, deşi, după premierea acestuia, critrica literară franceză l-a ignorat cu desăvârşire.

Acţiunea romanului este plasată în ţinuturile Africii subsahariene, în Camerun, în perioada în care tocmai începuse comerţul cu sclavi, comerţ care, prin amploarea şi agresivitatea de mai târziu, a dus la destrămarea unor întregi lumi. De fapt, despre acest lucru este vorba şi în acest roman: despre dispariţia unei mici lumi, în speţă cea a clanului mulongo. Este, în fond, vorba despre o apocalipsă, pe care fiecare membru al clanului şi-o asumă într-un mod diferit, în funcţie de firea şi de statutul său social. Dar apocalipsa nu vine pur şi simplu, ci este anunţată prin anumite semne. Totul este învăluit în mister, totul este transfigurat, căci în lumea clanului mulongo oamenii încă mai vorbesc cu zeii şi spiritele. Este o lume – aşa cum a recunoscut şi autoarea în câteva interviuri –, centrată pe ea însăşi, autistă, neatentă la alte semne, cele venite de afară, o lume, altfel spus, izolată şi inocentă. Semnele, la început, sunt destul de neliniştitoare şi greu de interpretat. Într-o seară, câteva case din cătunul clanului mulongo iau foc şi doisprezece membrii ai clanului, zece tineri şi doi bătrâni, dispar fără urmă. După eveniment, zece femei, mamele tinerilor dispăruţi, sunt izolate într-o colibă la marginea satului. O măsură preventivă, cred membrii Consiliului, bătrânii, căci s-ar putea ca ele să fie blestemate. Cele zece femei sunt vizitate, într-o noapte, de o umbră care le vorbeşte în vis, cerându-le să îi primească pe băieţii dispăruţi în pântece, pentru a fi născuţi din nou. Femeile, care, oricum, prin izolare, au fost stigmatizate, fără însă a li se spune asta, nu ştiu ce să creadă, cum să reacţioneze ca să nu îşi pericliteze şi mai mult poziţia în cadrul clanului: „Chiar şi cu ochii închişi, femeile ştiau că trebuie să se păzească de vocile fără chip. Răul există. Ştie să se dea drept altcineva. În fiecare noapte sângele lor strigă către fiinţa a cărei voce o recunosc. Dar ce să faci când nu eşti sigur de nimic? O mare nenorocire se va abate asupra satului. Nu vor să fie cauza unor suferinţe încă şi mai îngrozitoare. Deja au fost îndepărtate din comunitate, alungate ca nişte răufăcătoare”. Singurul lor aliat este o bătrână, moaşa clanului, Ebeise, al cărei soţ, vraciul comunităţii, cel care interpreta semnele şi comunica cu spiritele, a dispărut, de asemenea, în noaptea incendiului. Ea este cea care le ia apărarea femeilor în faţa Consiliului format din bătrâni, ea este cea care o ajută pe una dintre cele zece femei, pe Eyabe, să plece în căutarea fiului dispărut. Este un personaj aparte, puternic, respectat, şi cum să fi fost altfel într-o comunitate întemeiată, spun legendele, de o femeie şi unde puterea se transmitea pe linie maternă?

Eyabe, iată un alt personaj aparte, mama care nu ezită să plece, chiar şi fără acordul Consiliului, în căutarea fiului. Ea este femeia care încalcă tabuul de a nu părăsi teritoriul clanului, cea care porneşte într-o adevărată questa, asemenea unui Ulise feminin, deşi ştie că fiul ei este mort. Mai are, însă, de îndeplinit un ultim ritual, acela de a duce în locul în care a murit fiul său o floare răsărită la rădăcina copacului dikube, unde, conform tradiţiilor clanului mulongo, Eyabe a îngropat placenta primului ei născut, băiatul care a dispărut în noaptea incendiului. Este o floare specială, o floare a morţii: „O floare cum nu i-a mai fost dat să vadă prin părţile locului. O floricică pe care un copil ar dărui-o privirilor mamei sale, ca să contemple frumuseţea lucrurilor. Frumuseţe în pofida tuturor relelor, pentru că durerea nu poate şterge trecutul, dragostea dăruită şi primită, bucuria împărtăşită, amintirea”. Cu floarea adăpostită într-un vas de lut, ea porneşte în căutarea locului în care fiul său a plecat dintre cei vii. Este un traseu iniţiatic, plin de pericole, un traseu la capătul căruia lui Eyabe îi va fi confirmată o realitate cruntă: dispariţia unei întregi lumi.

Léonora Miano este o autoare care, prin prozele dar şi prin apariţiile sale din presă, a încercat să problematizeze condiţia celor dezrădăcinaţi, în acest caz a emigranţilor din Africa. Nu de puţine ori s-a dovedit un personaj incomod, nu doar pentru europeni, cei care au contribuit, prin comerţul de sclavi, la dispariţia lumilor africane, dar şi pentru africani, în special pentru conaţionalii ei camerunezi. Într-un interviu pentru Le Nouvel Observateur (http://bibliobs.nouvelobs.com/romans/20131023.OBS2280/leonora-miano-ce-que-l-esclavage-a-fait-a-l-afrique.html), Léonora Miano vorbeşte despre această căutare a rădăcinilor, despre grupurile de afro-americani în special care, prin teste ADN, au reuşit să identifice triburile din care au făcut parte strămoşii lor. Toate căutările, însă, au fost făcute într-o discreţie absolută, iar unul dintre motive, crede Miano, ar fi acela că trecutul acestor strămoşi nu a fost unul tocmai ireproşabil. Despre ce este vorba mai exact? Pe scurt, despre capturarea omului de către om. La începutul comerţului cu sclavi, triburile africane de lângă ocean au avut un rol important în această operaţiune de subjugare. Ele au tratat, fără nici un scrupul, cu albii condiţiile acestui comerţ. Lucrurile erau simple. Îi capturau pe cei din triburile mai mici, pe vecinii lor, şi îi vindeau albilor. Ei bine, cum să te lauzi că strămoşii tăi au făcut un asemenea lucru? Este cazul acelor afro-americani care au aflat că strămoşii lor au făcut parte din astfel de triburi asupritoare, triburi care au încheiat tratate cu albii, iar Miano face referire la un anume tratat, Tratatul transatlantic. Autoarea mărturiseşte, în interviul din Le Nouvel Observateur: „En ce qui concerne la traite, ce n’est évidemment pas parce que des subsahariens y ont participé que ça minore la culpabilité occidentale. Les Européens n’avaient pas à traiter des humains comme des animaux. Que chacun prenne ses responsabilités. Et nous, Africains, devons affronter nos propres ombres et réfléchir à notre histoire. Par exemple, il existe au Cameroun d’importantes inimitiés tribales qui datent de la traite. Les gens de l’ouest savent que les populations côtières sont venues capturer les leurs. Ça explique la férocité surréaliste des rapports entre les Africains. Mais on n’en parle jamais”. („În ceea ce priveşte comerţul cu sclavi, faptul că au luat parte la el şi populaţiile subsahariene nu reduce din vinovăţia occidentalilor. Europenii nu trebuiau să trateze alţi oameni ca pe nişte animale. Fiecare trebuie să-şi asume, în acest caz, propria responsabilitate. Iar noi, africanii, trebuie să ne înfruntăm propriile umbre şi să reflectăm la istoria noastră. De pildă, există în Camerun importante conflicte între triburi, care datează din perioada comerţului cu sclavi. Oamenii din vest ştiu că populaţiile vecine au venit să-i captureze pe ai lor. Asta explică cruzimea de neimaginat a raporturilor dintre africani. Dar despre aşa ceva nu se vorbeşte niciodată.”)

O asumare, aşadar, a responsabilităţii de către ambele tabere: de către cea europeană, dar şi de către cea africană – iată ceva aproape imposibil, un adevăr incomod rostit de un scriitor venit din chiar „inima întunericului”. E vorba despre restabilirea unui adevăr, un adevăr neplăcut pentru ambele tabere implicate în acest proces de subjugare şi de distrugere a unor comunităţi. Din acest punct de vedere, a vorbi despre literatura africană ca despre un tot este eronat. „L’Afrique a été construite par les Européens comme un grand pays. On parle de «littérature africaine». Mais je me sens culturellement plus proche d’un Antillais que d’un Ethiopien”, recunoaşte, în acelaşi interviu, Léonora Miano.

Anotimpul umbrei prezintă începuturile comerţului cu sclavi dintr-o perspectivă din interior – o strategie mai mult sau mai puţin inedită, dar în mod sigur de efect, de a prezenta altfel acele evenimente care au destabilizat lumi şi au distrus vieţi. Perspectiva este a celor înrobiţi, vânduţi, o perspectivă care, pentru africani, pentru cei de culoare, nu este una tocmai măgulitoare, cum nu este nici pentru europeni. Zeii, însă, grăiesc cu două limbi, semnele au câte două semnificaţii, iar sfârşitul înseamnă un nou început. Floarea morţii este şi o floare a vieţii. Eyabe a găsit un nou trib care a adoptat-o, un trib format din cei rămaşi după decimarea comunităţilor lor de către cei care capturau oameni pentru a-i vinde celor veniţi pe mare, un trib în care să ducă mai departe tradiţiile clanului mulongo, căci „nu poţi deposeda fiinţa umană de ceea ce a primit, a învăţat, a trăit”. Anotimpul umbrei este un roman despre supravieţuire, un roman deloc lejer, în care frumuseţea stilului narativ nu poate anula problematica umană, ci, dimpotrivă, o accentuează.



Léonora Miano, Anotimpul umbrei, traducere de Cristina Radu, Editura IBU Publishing, Bucureşti, 2015, 202 p.

Apărut în revista "Astra", nr. 3-4/ 2015