În 2013, Premiul Femina era decernat unei scriitoare de
origine cameruneză, Léonora Miano, pentru un roman aparte, straniu,
neliniştitor, este vorba despre La Saison
de l'ombre (Editura Grasset). Concurenţa a fost una serioasă – Pierre Lemaître
cu romanul Au revoir là-haut, autor
care, în acelaşi an, 2013, va fi răsplătit cu atât de râvnitul Goncourt, Charif
Majdalani cu Le dernier seigneur de
Marsad, Céline Minard cu Faillir être
flingué şi Laurent Seksik cu Le cas
Eduard Einstein –, iar alegerea romanului Léonorei Miano, dincolo de
jocurile de culise, care, probabil, există şi la francezi, nu poate decât să-i
confirme valoarea, mai ales că premiul Femina este perceput ca o alternativă (feminină)
a mai cunoscutului Goncourt.
În 2015, La Saison
de l'ombre a apărut, iată, şi la noi, cu titlul Anotimpul umbrei, la Editura IBU Publishing, în traducerea
Cristinei Radu. Apariţie oarecum inedită – în contextul în care literatura
africană, o literatură a recuperării şi asumării unei anumite identităţii
etnice, nu este un domeniu tocmai familiar cititorului european, cititor care,
în cel mai bun caz, a auzit de numele unui Ben Okri, un foarte bun, de altfel,
scriitor nigerian –, Anotimpul umbrei,
cel de al şaptelea roman al Léonorei Miano, nu avea cum să treacă neobservat –
şi nici nu a trecut, bucurându-se, din câte se pare, de un succes neaşteptat de
public, deşi, după premierea acestuia, critrica literară franceză l-a ignorat
cu desăvârşire.
Acţiunea romanului este plasată în ţinuturile Africii
subsahariene, în Camerun, în perioada în care tocmai începuse comerţul cu
sclavi, comerţ care, prin amploarea şi agresivitatea de mai târziu, a dus la
destrămarea unor întregi lumi. De fapt, despre acest lucru este vorba şi în
acest roman: despre dispariţia unei mici lumi, în speţă cea a clanului mulongo.
Este, în fond, vorba despre o apocalipsă, pe care fiecare membru al clanului
şi-o asumă într-un mod diferit, în funcţie de firea şi de statutul său social. Dar
apocalipsa nu vine pur şi simplu, ci este anunţată prin anumite semne. Totul
este învăluit în mister, totul este transfigurat, căci în lumea clanului
mulongo oamenii încă mai vorbesc cu zeii şi spiritele. Este o lume – aşa cum a
recunoscut şi autoarea în câteva interviuri –, centrată pe ea însăşi, autistă,
neatentă la alte semne, cele venite de afară, o lume, altfel spus, izolată şi
inocentă. Semnele, la început, sunt destul de neliniştitoare şi greu de
interpretat. Într-o seară, câteva case din cătunul clanului mulongo iau foc şi
doisprezece membrii ai clanului, zece tineri şi doi bătrâni, dispar fără urmă. După
eveniment, zece femei, mamele tinerilor dispăruţi, sunt izolate într-o colibă
la marginea satului. O măsură preventivă, cred membrii Consiliului, bătrânii,
căci s-ar putea ca ele să fie blestemate. Cele zece femei sunt vizitate, într-o
noapte, de o umbră care le vorbeşte în vis, cerându-le să îi primească pe
băieţii dispăruţi în pântece, pentru a fi născuţi din nou. Femeile, care,
oricum, prin izolare, au fost stigmatizate, fără însă a li se spune asta, nu
ştiu ce să creadă, cum să reacţioneze ca să nu îşi pericliteze şi mai mult
poziţia în cadrul clanului: „Chiar şi cu ochii închişi, femeile ştiau că
trebuie să se păzească de vocile fără chip. Răul există. Ştie să se dea drept
altcineva. În fiecare noapte sângele lor strigă către fiinţa a cărei voce o
recunosc. Dar ce să faci când nu eşti sigur de nimic? O mare nenorocire se va
abate asupra satului. Nu vor să fie cauza unor suferinţe încă şi mai
îngrozitoare. Deja au fost îndepărtate din comunitate, alungate ca nişte
răufăcătoare”. Singurul lor aliat este o bătrână, moaşa clanului, Ebeise, al
cărei soţ, vraciul comunităţii, cel care interpreta semnele şi comunica cu
spiritele, a dispărut, de asemenea, în noaptea incendiului. Ea este cea care le
ia apărarea femeilor în faţa Consiliului format din bătrâni, ea este cea care o
ajută pe una dintre cele zece femei, pe Eyabe, să plece în căutarea fiului
dispărut. Este un personaj aparte, puternic, respectat, şi cum să fi fost
altfel într-o comunitate întemeiată, spun legendele, de o femeie şi unde puterea
se transmitea pe linie maternă?
Eyabe, iată un alt personaj aparte, mama care nu ezită să
plece, chiar şi fără acordul Consiliului, în căutarea fiului. Ea este femeia
care încalcă tabuul de a nu părăsi teritoriul clanului, cea care porneşte
într-o adevărată questa, asemenea
unui Ulise feminin, deşi ştie că fiul ei este mort. Mai are, însă, de
îndeplinit un ultim ritual, acela de a duce în locul în care a murit fiul său o
floare răsărită la rădăcina copacului dikube,
unde, conform tradiţiilor clanului mulongo, Eyabe a îngropat placenta primului
ei născut, băiatul care a dispărut în noaptea incendiului. Este o floare
specială, o floare a morţii: „O floare cum nu i-a mai fost dat să vadă prin părţile
locului. O floricică pe care un copil ar dărui-o privirilor mamei sale, ca să
contemple frumuseţea lucrurilor. Frumuseţe în pofida tuturor relelor, pentru că
durerea nu poate şterge trecutul, dragostea dăruită şi primită, bucuria
împărtăşită, amintirea”. Cu floarea adăpostită într-un vas de lut, ea porneşte
în căutarea locului în care fiul său a plecat dintre cei vii. Este un traseu
iniţiatic, plin de pericole, un traseu la capătul căruia lui Eyabe îi va fi
confirmată o realitate cruntă: dispariţia unei întregi lumi.
Léonora Miano este o autoare care, prin prozele dar şi
prin apariţiile sale din presă, a încercat să problematizeze condiţia celor
dezrădăcinaţi, în acest caz a emigranţilor din Africa. Nu de puţine ori s-a
dovedit un personaj incomod, nu doar pentru europeni, cei care au contribuit,
prin comerţul de sclavi, la dispariţia lumilor africane, dar şi pentru
africani, în special pentru conaţionalii ei camerunezi. Într-un interviu pentru
Le Nouvel Observateur (http://bibliobs.nouvelobs.com/romans/20131023.OBS2280/leonora-miano-ce-que-l-esclavage-a-fait-a-l-afrique.html),
Léonora Miano vorbeşte despre această căutare a rădăcinilor, despre grupurile
de afro-americani în special care, prin teste ADN, au reuşit să identifice triburile
din care au făcut parte strămoşii lor. Toate căutările, însă, au fost
făcute într-o discreţie absolută, iar unul dintre motive, crede Miano, ar fi
acela că trecutul acestor strămoşi nu a fost unul tocmai ireproşabil. Despre ce
este vorba mai exact? Pe scurt, despre capturarea
omului de către om. La începutul comerţului cu sclavi, triburile africane
de lângă ocean au avut un rol important în această operaţiune de subjugare. Ele
au tratat, fără nici un scrupul, cu albii condiţiile acestui comerţ. Lucrurile
erau simple. Îi capturau pe cei din triburile mai mici, pe vecinii lor, şi îi
vindeau albilor. Ei bine, cum să te lauzi că strămoşii tăi au făcut un asemenea
lucru? Este cazul acelor afro-americani care au aflat că strămoşii lor au făcut
parte din astfel de triburi asupritoare, triburi care au încheiat tratate cu
albii, iar Miano face referire la un anume tratat, Tratatul transatlantic.
Autoarea mărturiseşte, în interviul din Le
Nouvel Observateur: „En ce qui concerne la traite, ce n’est évidemment pas
parce que des subsahariens y ont participé que ça minore la culpabilité
occidentale. Les Européens n’avaient pas à traiter des humains comme des
animaux. Que chacun prenne ses responsabilités. Et nous, Africains, devons
affronter nos propres ombres et réfléchir à notre histoire. Par exemple, il
existe au Cameroun d’importantes inimitiés tribales qui datent de la traite.
Les gens de l’ouest savent que les populations côtières sont venues capturer
les leurs. Ça explique la férocité surréaliste des rapports entre les
Africains. Mais on n’en parle jamais”. („În ceea ce priveşte comerţul cu
sclavi, faptul că au luat parte la el şi populaţiile subsahariene nu reduce din
vinovăţia occidentalilor. Europenii nu trebuiau să trateze alţi oameni ca pe
nişte animale. Fiecare trebuie să-şi asume, în acest caz, propria
responsabilitate. Iar noi, africanii, trebuie să ne înfruntăm propriile umbre
şi să reflectăm la istoria noastră. De pildă, există în Camerun importante
conflicte între triburi, care datează din perioada comerţului cu sclavi.
Oamenii din vest ştiu că populaţiile vecine au venit să-i captureze pe ai lor.
Asta explică cruzimea de neimaginat a raporturilor dintre africani. Dar despre
aşa ceva nu se vorbeşte niciodată.”)
O asumare, aşadar, a responsabilităţii de către ambele
tabere: de către cea europeană, dar şi de către cea africană – iată ceva
aproape imposibil, un adevăr incomod rostit de un scriitor venit din chiar
„inima întunericului”. E vorba despre restabilirea unui adevăr, un adevăr
neplăcut pentru ambele tabere implicate în acest proces de subjugare şi de
distrugere a unor comunităţi. Din acest punct de vedere, a vorbi despre literatura
africană ca despre un tot este eronat. „L’Afrique a été construite par les
Européens comme un grand pays. On parle de «littérature africaine». Mais je me
sens culturellement plus proche d’un Antillais que d’un Ethiopien”, recunoaşte,
în acelaşi interviu, Léonora Miano.
Anotimpul
umbrei prezintă
începuturile comerţului cu sclavi dintr-o perspectivă din interior – o strategie
mai mult sau mai puţin inedită, dar în mod sigur de efect, de a prezenta altfel acele evenimente care au
destabilizat lumi şi au distrus vieţi. Perspectiva este a celor înrobiţi,
vânduţi, o perspectivă care, pentru africani, pentru cei de culoare, nu este
una tocmai măgulitoare, cum nu este nici pentru europeni. Zeii, însă, grăiesc
cu două limbi, semnele au câte două semnificaţii, iar sfârşitul înseamnă un nou
început. Floarea morţii este şi o floare a vieţii. Eyabe a găsit un nou trib
care a adoptat-o, un trib format din cei rămaşi după decimarea comunităţilor
lor de către cei care capturau oameni pentru a-i vinde celor veniţi pe mare, un
trib în care să ducă mai departe tradiţiile clanului mulongo, căci „nu poţi
deposeda fiinţa umană de ceea ce a primit, a învăţat, a trăit”. Anotimpul umbrei este un roman despre
supravieţuire, un roman deloc lejer, în care frumuseţea stilului narativ nu
poate anula problematica umană, ci, dimpotrivă, o accentuează.
Léonora
Miano, Anotimpul umbrei, traducere de
Cristina Radu, Editura IBU Publishing, Bucureşti, 2015, 202 p.
Apărut în revista "Astra", nr. 3-4/ 2015
0 Comentarii