În textele din Iter in silvis I. Eseuri depre
gnoză şi alte studii (Editura Polirom, Iaşi,
2012), volum apărut într-o primă ediţie în
1981, în Italia, interesele tînărului I.P. Culianu
vizau, în principal, subiectul gnosticismului.
Textele respective au fost publicate între 1975
şi 1980, iar unele dintre ele au fost, probabil,
scrise înainte de această perioadă. În anii ’80
ai secolului trecut, Culianu, trecut cu puţin de
30 de ani, plănuia să publice un al doilea volum Iter in silvis, proiect nerealizat atunci, dar
care, în 2013, a fost dus la bun sfîrşit de Tereza
Culianu-Petrescu. Eseurile din acest al doilea
volum au fost publicate de către I.P. Culianu
între 1980-1986, iar centrul de greutate se mută
dinspre zona gnosticismului înspre cea a magiei
renascentiste. Nu miră această schimbare,
mai ales că în 1984 va vedea lumina tiparului Eros şi magie în Renaştere. 1484, „opera-paradigmă“,
în concepţia lui Horia-Roman Patapievici, a „primului Culianu“. Ei bine, Iter in
silvis II. Gnoză şi magie dă socoteală tocmai de
această primă perioadă, una fecundă, în care
Culianu nu-şi elaborase încă metoda, sistemul
– a se înţelege aici acel mecanism prin care
pot fi justificate raţional, logic, diversele faţete
ale unui fenomen (fie el religios, social,
cultural) –, deşi modurile în care sînt abordate
teme ca gnosticismul sau magia prefigurau
cu asupra de măsură viziunea sistemică
asupra lumii a „ultimului Culianu“.
Despre magie (1980-1986)
În fapt, interesul pentru magia renascentistă
este evident deja într-o lucrare ceva mai
timpurie, redactată de către Culianu în 1979,
pe cînd era profesor la Groningen, şi lăsată
neterminată. Este vorba despre Iocari serio,
apărută la noi în 2003, cu titlul Iocari serio. Ştiinţă
şi artă în gîndirea Renaşterii (traducere de
Maria-Magdalena Anghelescu şi Dan Petrescu, postfaţă de H.-R. Patapievici, Editura
Polirom, Iaşi, 2003), un volum cu rădăcini în
lucrarea de licenţă a lui I.P. Culianu (Marsilio
Ficino e il platonismo nel Rinascimento). În
aceste pagini, magia renascentistă, „Arta prin
excelenţă“, este reabilitată, fiind privită ca un
fenomen cu efecte în planul fantasmatic, căci,
asemenea Erosului (componentă esenţială,
vom vedea, a operaţiunilor magice din Renaştere), Magia acţionează numai în plan fantasmatic
(efectele magiei în plan real, însă,
erau vizibile, ceea ce denotă o legătură indisolubilă
între planurile fantastic şi real, observaţie
dezvoltată mai încolo de Culianu înEros şi magie...): „Renaşterea oferea posibilitatea
unei potoliri fantasmatice a dorinţei care-i
făcea absolut inutilă potolirea «reală». Dialectica Erosului era interioară şi e posibil ca
pe plan fantastic magia să fi obţinut rezultatele
care se aşteptau de la ea. Dar toate acestea
comportau, evident, o cultură spirituală şi
prin asta chiar aristocratică, întrucît ea angaja
omul integral. Nici finalitatea, nici metoda ei
nu erau «productive pe plan real, ci întotdeauna
şi numai pe plan fantastic“. În Iocari
serio, aşadar, I.P. Culianu – după cum observa
H.-R. Patapievici în volumul său Ultimul
Culianu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010)
– „a căutat o bază de nezdruncinat pentru
realitatea fenomenelor pe care modernitatea
le-a aruncat la coş, ca iluzorii şi superstiţioase“. Inovaţia volumului, scrie acelaşi
H.-R. Patapievici, constă în „redescoperirea
rolului sintetizatorului fantastic în funcţionarea
acelui tip de cunoscător pentru care
magia e o posibilitate raţională“.
Nu întîmplător am adus în discuţie Iocari
serio, volum în care tînărul Culianu, la numai
28-29 de ani, cu o siguranţă de invidiat, expunea
într-un stil clar propria-i viziune asupra
magiei renascentiste, viziune asupra căreia
va reveni şi în eseurile din Iter in silvis II.
În amplul eseu, de aproximativ 70 de pagini,Magie spirituală şi magie demonică în Renaştere
(Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento), publicat în 1981 în Rivista di Storia e
Letteratura Religiosa, face, în introducere, o trecere
în revistă a autorilor care au scris despre
acest subiect şi, implicit, a studiilor acestora.
Sînt, astfel, vehiculate nume mai mult sau mai
puţin cunoscute ca Lynn Thorndike („acest
Frazer al ştiinţelor misterice“), K. Thomas (în
a cărui lucrare, Religion and the Decline of
Magic. Studies in Popular Belifes in XVIth and
XVIIth Century England, domină „anecdoticul,
neesenţialul“) sau Michel Foucault (care,
în Les Mots et les choses, se foloseşte de bine
cunoscuta şi banala idee că „epistema Renaşterii este întemeiată pe false axiome“, singura
valoare a acestei perioade „a fost aceea
de a fi dat loc unor erori caracteristice“, ca de
exemplu „experimentarea chimică în cadrul
alchimiei“) etc. I.P. Culianu dovedeşte nu numai
că stăpîneşte bine bibliografia pe această
temă, ci şi că el însuşi are multe de spus despre
magia renascentistă, un teren nu prea bine
explorat, în ciuda numărului mare de cărţi
(constatarea îi aparţine, trebuie menţionat, lui
Culianu). Pe acest fundal, iată, dorea să se impună
tînărul istoric român al religiilor la începutul
anilor ’80, unde, totuşi, savanţi ca F.A.
Yates, cu studiile sale despre Giordano Bruno
şi Arta Memoriei, sau D.P. Walker, cu al său
studiu despre magia la Ficino şi Campanella,
au reuşit, într-o oarecare măsură, să recompună
„cadrul mental al omului renascentist“.
Acesta a fost, de altfel, şi obiectivul lui
Culianu, sesizabil încă din studiile din Iocari
serio..., o carte pe care H.-R. Patapievici o consideră
„mai îndrăzneaţă decît Eros şi magie, deoarece
gîndeşte magia în chip foarte curajos,
sub categoria epistemologiei subiectului cunoscător,
temă care nu e urmărită decît colateral
(şi nu îndeajuns de clar) în Eros şi magie“.
Şi în acest eseu din 1981, Magie spirituală
şi magie demonică în Renaştere, publicat în Iter
in silvis II, magia este gîndită „foarte curajos“,
ca să să spun aşa. Sînt descrise şi analizate
concepţiile despre magie ale lui Ficino
şi Bruno, în care noţiunea de „pneuma“ (sintetizatorul
cardiac) joacă un rol esenţial. Altfel
spus, Culianu reconstituie, într-un stil propriu,
cadrul mental, intricat şi consistent, al
savantului – magicianului – renascentist. În
operaţiunile magice ale Renaşterii, com -
plexul suflet-spirit-trup era vital. Pe scurt,
spiritul, „pneuma“, definit în tratatul ficinianDe vita sana ca „un abur sangvin, pur, subtil,
cald şi lucitor“, juca rolul de mijlocitor între
trup şi suflet, căci trupul, „dens şi pămîntesc“,
nu se putea acupla cu sufletul, materie
extrem de pură. În schimb, sufletul comunica
cu trupul prin intermediul spiritului, spirit
cu care, de altfel, era îndeaproape înrudit.
Prin intermediul acestui spirit, aşadar, sufletul
se insinua în trup, dîndu-i viaţă. Această
comunicare intermediată de spirit purta numele
de percepţie, iar operaţiunea prin care
sufletul cîntărea, observa această percepţie
era numită fantazie. Altfel spus, spiritul era
acel instrument „prin care sufletul cunoaşte
lumea exterioară“. Culianu, ajuns în acest
punct al demonstraţiei, face o precizare importantă,
şi anume că „instrumentul şi modul
de cunoaştere primesc în acest caz numele
de phantasia“. Impresiile primite astfel
de la organele senzoriale erau transformate
în fantasme „pe care numai sufletul era capabil
să le cunoască“. Deşi operaţiunea pare, la
o primă vedere, complicată, ea este, în sine,
destul de simplă. Practic, pentru savantul renascentist
era de neconceput o percepţie directă
a realităţii exterioare. Pentru el, cunoaşterea
era în mod necesar intermediată de spirit
şi se constituia într-o secvenţă de fantasme.
Teoria nu era una deloc nouă, ea avîndu-şi
originile în Antichitatea greacă („Sufletul nu
înţelege [nimic] fără fantasme“, afirma
Aristotel în De anima).
Memorie şi eros
Magia renascentistă avea la bază tocmai
acest mecanism de relaţionare a omului cu
realitatea înconjurătoare şi mai ales, cu semenii
săi. I.P. Culianu, în eseurile sale şi mai ales
în volumul Eros şi magie în Renaştere..., descrie
operaţiunile fantasmatice, Erosul şi Arta
Memoriei, ambele – într-o mică sau mai mare
măsură – forme de magie, pornind de la complexul
suflet-spirit-trup. Contribuţia lui
Culianu, originalitatea lui, constă, după cum
bine se poate bănui, în aducerea în prim-plan
a acestei viziuni renascentiste asupra lumii,
viziune profund psihologică, interiorizată.
Astfel, el vorbeşte despre „psihologia renascentistă
a iubirii“, iubirea fiind, în cele din
urmă, în această situaţie, o operaţiune fantasmatică.
I.P. Culianu descrie foarte bine, în eseul
citat mai sus din Iter în silvis II, acest fenomen
al Erosului, al îndrăgostirii, descriere care anticipeazăEros şi magie în Renaştere. 1484:
„Iubirea şi teoria cunoaşterii prin simţuri sînt
indisolubil legate la Ficino şi la Pico. În actul
vederii, «focul intern» se exteriorizează prin
ochi, ducînd cu sine un aer pneumatic şi chiar
sîngele subtil din care acesta provine. Popular
vorbind, se poate spune că genul de mai jos
de iubire e un simplu «deochi», în cursul căruia
privirile aruncate de cineva pătrund prin
pupile în inima celui privit. Aşadar, aceste
priviri nu sînt altceva decît spirit amestecat
cu sînge care se cuibăreşte în inima celuilalt,
unde produce o rană care, la rîndul ei, poate
degenera într-o adevărată infecţie generalizată.
Dar şi consecinţele fantasmatice ale întregii
isprăvi sînt vătămătoare pentru îndrăgostit,
mai ales dacă obiectul interesului său
nu răspunde intenţiilor sale. Într-adevăr, cel
care iubeşte găzduieşte în sine însuşi fantasma
celui iubit, imaginea sa introiectată ce constituie
de altfel adevăratul obiect al îndrăgostirii.
(Cu alte cuvinte, obiectul erotic nu e o fiinţă
reală, ci o imagine inconştientă personală
– afirmă Ficino, anticipînd în această privinţă
psihologia abisală a lui C.G. Jung)“.
Erosul este o componentă esenţială şi a magiei
lui Giordano Bruno, aşa cum apare ea descrisă de către Culianu în eseurile Magia lui
Giordano Bruno (La magie de Giordano Bruno),
apărut în 1983 în Studi e materiali di Storia delle
Religioni, şi Eros, magie şi manipularea maselor
(Eros, magie et manipulation des masses), apărut
în 1985, ambele reluate în Iter in silvis II. Tratatul
brunian la care Culianu face trimitere atît în
aceste eseuri, cît şi în Eros şi magie în Renaştere...,
este unul mai puţin cunoscut, De vinculis in genere.
La Giordano Bruno, baza operaţiunilor
magice este, de asemenea, pneuma, iar Erosul
şi Magia nu reprezintă decît o „interacţiune
pneumatică între feluriţi indivizi“. Bruno vorbeşte
despre manipularea indivizilor prin Eros
– fantasmele erotice fiind, de altfel, instrumente
foarte puternice şi în zilele noastre –, la care
omul este foarte sensibil. Cu alte cuvinte, toate
dorinţele umane au la bază Erosul: „Magia bruniană
îşi propune drept scop să-i permită unui
manipulator să controleze indivizi izolaţi şi
mase de oameni. Presupoziţia ei fundamentală
este că există un mare instrument de manipulare
şi acesta este Erosul, în înţelesul său cel mai
general: ceea ce este îndrăgit, de la plăcerea fizică
la lucruri nebănuite, trecînd, fireşte, prin bogăţie,
putere etc. Totul se defineşte prin Eros, de
vreme ce repulsia şi ura nu reprezintă decît latura
negativă a aceleiaşi atracţii universale“.
În eseurile din Iter în silvis II. Gnoză şi magie,
aşa cum reiese şi din titlu, nu e vorba doar
despre magie, ci şi despre celelalte două teme
favorite ale lui Culianu: gnosticismul (a se vedeaÎngerii neamurilor şi problema dualismului
gnostic) şi ascensiunea la cer a sufletului (a se
vedea „Înălţarea sufletului la cer“ în misterii şi în
afara misteriilor). Cu toate acestea, am insistat,
în cazul volumului de faţă, pe eseurile legate
de magie, asta şi pentru că ele propun – anticipînd volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484 –,
o viziune proprie, îndrăzneaţă, a lui I.P. Culianu asupra magiei renascentiste. Este vorba
despre un Culianu tînăr, care încerca să-şi facă
un nume, să se impună pe piaţa de idei cu o
viziune (oarecum) originală, care viza – ce-i
drept –, în abordarea ei, doar un grup-ţintă:
savanţii renascentişti. Iter in silvis II, asemenea
lui Iter in silvis I, este un volum pe care cel dornic
să se iniţieze în opera lui I.P. Culianu, complexă,
deloc lejeră, va trebui să-l consulte, fără
doar şi poate, într-o primă fază.
Ioan Petru CULIANU
Iter in silvis II. Gnoză şi magie
Traducere de Dan Petrescu
Introducere de Eduard Iricinschi
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 400 p.
Iter in silvis II. Gnoză şi magie
Traducere de Dan Petrescu
Introducere de Eduard Iricinschi
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 400 p.
0 Comentarii