Magia renascentistă: fantasme şi manipulare

În textele din Iter in silvis I. Eseuri depre gnoză şi alte studii (Editura Polirom, Iaşi, 2012), volum apărut într-o primă ediţie în 1981, în Italia, interesele tînărului I.P. Culianu vizau, în principal, subiectul gnosticismului. Textele respective au fost publicate între 1975 şi 1980, iar unele dintre ele au fost, probabil, scrise înainte de această perioadă. În anii ’80 ai secolului trecut, Culianu, trecut cu puţin de 30 de ani, plănuia să publice un al doilea volum Iter in silvis, proiect nerealizat atunci, dar care, în 2013, a fost dus la bun sfîrşit de Tereza Culianu-Petrescu. Eseurile din acest al doilea volum au fost publicate de către I.P. Culianu între 1980-1986, iar centrul de greutate se mută dinspre zona gnosticismului înspre cea a magiei renascentiste. Nu miră această schimbare, mai ales că în 1984 va vedea lumina tiparului Eros şi magie în Renaştere. 1484, „opera-paradigmă“, în concepţia lui Horia-Roman Patapievici, a „primului Culianu“. Ei bine, Iter in silvis II. Gnoză şi magie dă socoteală tocmai de această primă perioadă, una fecundă, în care Culianu nu-şi elaborase încă metoda, sistemul – a se înţelege aici acel mecanism prin care pot fi justificate raţional, logic, diversele faţete ale unui fenomen (fie el religios, social, cultural) –, deşi modurile în care sînt abordate teme ca gnosticismul sau magia prefigurau cu asupra de măsură viziunea sistemică asupra lumii a „ultimului Culianu“.

Despre magie (1980-1986)

În fapt, interesul pentru magia renascentistă este evident deja într-o lucrare ceva mai timpurie, redactată de către Culianu în 1979, pe cînd era profesor la Groningen, şi lăsată neterminată. Este vorba despre Iocari serio, apărută la noi în 2003, cu titlul Iocari serio. Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii (traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Dan Petrescu, postfaţă de H.-R. Patapievici, Editura Polirom, Iaşi, 2003), un volum cu rădăcini în lucrarea de licenţă a lui I.P. Culianu (Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento). În aceste pagini, magia renascentistă, „Arta prin excelenţă“, este reabilitată, fiind privită ca un fenomen cu efecte în planul fantasmatic, căci, asemenea Erosului (componentă esenţială, vom vedea, a operaţiunilor magice din Renaştere), Magia acţionează numai în plan fantasmatic (efectele magiei în plan real, însă, erau vizibile, ceea ce denotă o legătură indisolubilă între planurile fantastic şi real, observaţie dezvoltată mai încolo de Culianu înEros şi magie...): „Renaşterea oferea posibilitatea unei potoliri fantasmatice a dorinţei care-i făcea absolut inutilă potolirea «reală». Dialectica Erosului era interioară şi e posibil ca pe plan fantastic magia să fi obţinut rezultatele care se aşteptau de la ea. Dar toate acestea comportau, evident, o cultură spirituală şi prin asta chiar aristocratică, întrucît ea angaja omul integral. Nici finalitatea, nici metoda ei nu erau «productive pe plan real, ci întotdeauna şi numai pe plan fantastic“. În Iocari serio, aşadar, I.P. Culianu – după cum observa H.-R. Patapievici în volumul său Ultimul Culianu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010) – „a căutat o bază de nezdruncinat pentru realitatea fenomenelor pe care modernitatea le-a aruncat la coş, ca iluzorii şi superstiţioase“. Inovaţia volumului, scrie acelaşi H.-R. Patapievici, constă în „redescoperirea rolului sintetizatorului fantastic în funcţionarea acelui tip de cunoscător pentru care magia e o posibilitate raţională“.

Nu întîmplător am adus în discuţie Iocari serio, volum în care tînărul Culianu, la numai 28-29 de ani, cu o siguranţă de invidiat, expunea într-un stil clar propria-i viziune asupra magiei renascentiste, viziune asupra căreia va reveni şi în eseurile din Iter in silvis II. În amplul eseu, de aproximativ 70 de pagini,Magie spirituală şi magie demonică în Renaştere (Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento), publicat în 1981 în Rivista di Storia e Letteratura Religiosa, face, în introducere, o trecere în revistă a autorilor care au scris despre acest subiect şi, implicit, a studiilor acestora. Sînt, astfel, vehiculate nume mai mult sau mai puţin cunoscute ca Lynn Thorndike („acest Frazer al ştiinţelor misterice“), K. Thomas (în a cărui lucrare, Religion and the Decline of Magic. Studies in Popular Belifes in XVIth and XVIIth Century England, domină „anecdoticul, neesenţialul“) sau Michel Foucault (care, în Les Mots et les choses, se foloseşte de bine cunoscuta şi banala idee că „epistema Renaşterii este întemeiată pe false axiome“, singura valoare a acestei perioade „a fost aceea de a fi dat loc unor erori caracteristice“, ca de exemplu „experimentarea chimică în cadrul alchimiei“) etc. I.P. Culianu dovedeşte nu numai că stăpîneşte bine bibliografia pe această temă, ci şi că el însuşi are multe de spus despre magia renascentistă, un teren nu prea bine explorat, în ciuda numărului mare de cărţi (constatarea îi aparţine, trebuie menţionat, lui Culianu). Pe acest fundal, iată, dorea să se impună tînărul istoric român al religiilor la începutul anilor ’80, unde, totuşi, savanţi ca F.A. Yates, cu studiile sale despre Giordano Bruno şi Arta Memoriei, sau D.P. Walker, cu al său studiu despre magia la Ficino şi Campanella, au reuşit, într-o oarecare măsură, să recompună „cadrul mental al omului renascentist“. Acesta a fost, de altfel, şi obiectivul lui Culianu, sesizabil încă din studiile din Iocari serio..., o carte pe care H.-R. Patapievici o consideră „mai îndrăzneaţă decît Eros şi magie, deoarece gîndeşte magia în chip foarte curajos, sub categoria epistemologiei subiectului cunoscător, temă care nu e urmărită decît colateral (şi nu îndeajuns de clar) în Eros şi magie“.

Şi în acest eseu din 1981, Magie spirituală şi magie demonică în Renaştere, publicat în Iter in silvis II, magia este gîndită „foarte curajos“, ca să să spun aşa. Sînt descrise şi analizate concepţiile despre magie ale lui Ficino şi Bruno, în care noţiunea de „pneuma“ (sintetizatorul cardiac) joacă un rol esenţial. Altfel spus, Culianu reconstituie, într-un stil propriu, cadrul mental, intricat şi consistent, al savantului – magicianului – renascentist. În operaţiunile magice ale Renaşterii, com - plexul suflet-spirit-trup era vital. Pe scurt, spiritul, „pneuma“, definit în tratatul ficinianDe vita sana ca „un abur sangvin, pur, subtil, cald şi lucitor“, juca rolul de mijlocitor între trup şi suflet, căci trupul, „dens şi pămîntesc“, nu se putea acupla cu sufletul, materie extrem de pură. În schimb, sufletul comunica cu trupul prin intermediul spiritului, spirit cu care, de altfel, era îndeaproape înrudit. Prin intermediul acestui spirit, aşadar, sufletul se insinua în trup, dîndu-i viaţă. Această comunicare intermediată de spirit purta numele de percepţie, iar operaţiunea prin care sufletul cîntărea, observa această percepţie era numită fantazie. Altfel spus, spiritul era acel instrument „prin care sufletul cunoaşte lumea exterioară“. Culianu, ajuns în acest punct al demonstraţiei, face o precizare importantă, şi anume că „instrumentul şi modul de cunoaştere primesc în acest caz numele de phantasia“. Impresiile primite astfel de la organele senzoriale erau transformate în fantasme „pe care numai sufletul era capabil să le cunoască“. Deşi operaţiunea pare, la o primă vedere, complicată, ea este, în sine, destul de simplă. Practic, pentru savantul renascentist era de neconceput o percepţie directă a realităţii exterioare. Pentru el, cunoaşterea era în mod necesar intermediată de spirit şi se constituia într-o secvenţă de fantasme. Teoria nu era una deloc nouă, ea avîndu-şi originile în Antichitatea greacă („Sufletul nu înţelege [nimic] fără fantasme“, afirma Aristotel în De anima).  

Memorie şi eros

Magia renascentistă avea la bază tocmai acest mecanism de relaţionare a omului cu realitatea înconjurătoare şi mai ales, cu semenii săi. I.P. Culianu, în eseurile sale şi mai ales în volumul Eros şi magie în Renaştere..., descrie operaţiunile fantasmatice, Erosul şi Arta Memoriei, ambele – într-o mică sau mai mare măsură – forme de magie, pornind de la complexul suflet-spirit-trup. Contribuţia lui Culianu, originalitatea lui, constă, după cum bine se poate bănui, în aducerea în prim-plan a acestei viziuni renascentiste asupra lumii, viziune profund psihologică, interiorizată. Astfel, el vorbeşte despre „psihologia renascentistă a iubirii“, iubirea fiind, în cele din urmă, în această situaţie, o operaţiune fantasmatică. I.P. Culianu descrie foarte bine, în eseul citat mai sus din Iter în silvis II, acest fenomen al Erosului, al îndrăgostirii, descriere care anticipeazăEros şi magie în Renaştere. 1484: „Iubirea şi teoria cunoaşterii prin simţuri sînt indisolubil legate la Ficino şi la Pico. În actul vederii, «focul intern» se exteriorizează prin ochi, ducînd cu sine un aer pneumatic şi chiar sîngele subtil din care acesta provine. Popular vorbind, se poate spune că genul de mai jos de iubire e un simplu «deochi», în cursul căruia privirile aruncate de cineva pătrund prin pupile în inima celui privit. Aşadar, aceste priviri nu sînt altceva decît spirit amestecat cu sînge care se cuibăreşte în inima celuilalt, unde produce o rană care, la rîndul ei, poate degenera într-o adevărată infecţie generalizată.

Dar şi consecinţele fantasmatice ale întregii isprăvi sînt vătămătoare pentru îndrăgostit, mai ales dacă obiectul interesului său nu răspunde intenţiilor sale. Într-adevăr, cel care iubeşte găzduieşte în sine însuşi fantasma celui iubit, imaginea sa introiectată ce constituie de altfel adevăratul obiect al îndrăgostirii. (Cu alte cuvinte, obiectul erotic nu e o fiinţă reală, ci o imagine inconştientă personală – afirmă Ficino, anticipînd în această privinţă psihologia abisală a lui C.G. Jung)“.

Erosul este o componentă esenţială şi a magiei lui Giordano Bruno, aşa cum apare ea descrisă de către Culianu în eseurile Magia lui Giordano Bruno (La magie de Giordano Bruno), apărut în 1983 în Studi e materiali di Storia delle Religioni, şi Eros, magie şi manipularea maselor (Eros, magie et manipulation des masses), apărut în 1985, ambele reluate în Iter in silvis II. Tratatul brunian la care Culianu face trimitere atît în aceste eseuri, cît şi în Eros şi magie în Renaştere..., este unul mai puţin cunoscut, De vinculis in genere. La Giordano Bruno, baza operaţiunilor magice este, de asemenea, pneuma, iar Erosul şi Magia nu reprezintă decît o „interacţiune pneumatică între feluriţi indivizi“. Bruno vorbeşte despre manipularea indivizilor prin Eros – fantasmele erotice fiind, de altfel, instrumente foarte puternice şi în zilele noastre –, la care omul este foarte sensibil. Cu alte cuvinte, toate dorinţele umane au la bază Erosul: „Magia bruniană îşi propune drept scop să-i permită unui manipulator să controleze indivizi izolaţi şi mase de oameni. Presupoziţia ei fundamentală este că există un mare instrument de manipulare şi acesta este Erosul, în înţelesul său cel mai general: ceea ce este îndrăgit, de la plăcerea fizică la lucruri nebănuite, trecînd, fireşte, prin bogăţie, putere etc. Totul se defineşte prin Eros, de vreme ce repulsia şi ura nu reprezintă decît latura negativă a aceleiaşi atracţii universale“.

În eseurile din Iter în silvis II. Gnoză şi magie, aşa cum reiese şi din titlu, nu e vorba doar despre magie, ci şi despre celelalte două teme favorite ale lui Culianu: gnosticismul (a se vedeaÎngerii neamurilor şi problema dualismului gnostic) şi ascensiunea la cer a sufletului (a se vedea „Înălţarea sufletului la cer“ în misterii şi în afara misteriilor). Cu toate acestea, am insistat, în cazul volumului de faţă, pe eseurile legate de magie, asta şi pentru că ele propun – anticipînd volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484 –, o viziune proprie, îndrăzneaţă, a lui I.P. Culianu asupra magiei renascentiste. Este vorba despre un Culianu tînăr, care încerca să-şi facă un nume, să se impună pe piaţa de idei cu o viziune (oarecum) originală, care viza – ce-i drept –, în abordarea ei, doar un grup-ţintă: savanţii renascentişti. Iter in silvis II, asemenea lui Iter in silvis I, este un volum pe care cel dornic să se iniţieze în opera lui I.P. Culianu, complexă, deloc lejeră, va trebui să-l consulte, fără doar şi poate, într-o primă fază.

Ioan Petru CULIANU
Iter in silvis II. Gnoză şi magie
Traducere de Dan Petrescu
Introducere de Eduard Iricinschi
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 400 p.

 Apărut în Observator cultural, nr. 714/ 14.03.2014