Ioan Petru Culianu: interviuri, convorbiri

Ioan Petru Culainu era o fire discretă, poate prea discretă. În cele câteva interviuri pe care le-a dat de-a lungul timpului, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut, de altfel, nicio plăcere. Cu toate acestea, părea o persoană deschisă, volubilă, cu chef de vorbă. Ba chiar, prin unele afirmații, lăsa să se întrevadă un anume nonconformism prezent și în volumele sale.




I. 1978: Exil

Nonconformist, ciudat chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţă a personalităţii sale va fi exploatată, de exemplu, de Claudio Gatti, în romanul Prevestirea, unde Culianu este transformat într-un personaj de ficţiune iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său, nu de puţine ori, au fost frapaţi de această componentă extravagantă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba în puţinele interviuri existente cu I.P. Culianu. Subiectele dezbătute fac referire, de regulă, la istoria religiilor, la situaţia politică din România, la literatura română şi, nu în ultimul rând, la Mircea Eliade.

Primul interviu cu savantul român datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului o constituie condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilatul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale... Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă la un moment dat G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură. Adică, altfel spus, prin acel argument conform căruia anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Se întâmplă, în atare situație, următorul lucru: o cultură mai mult sau mai puţin underground, ca s-o numim așa – nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toate perioadele regimului comunist – , încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea ştia ce se întâmplă, nimic nu exista fără voia ei. Aşadar, acest tip de rezistenţă era unul aprobat de putere. Devenea, prin această caracteristică, invalid. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) libere. El recunoaşte în interviul din 1978: „Puterea totalitară din ţările comuniste poate genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă care se instalase în România către începutul anilor ’70”.


O primă reacţie a fost, iată, în cazul lui Culianu, o repliere asupra lui însuşi, repliere care nu a exclus, însă, înregimentarea. Culianu a intrat în Partidul Comunist, dar, în ciuda insistenţelor Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I s-au refuzat articolele, volumul de povestiri, deja anunţat de Editura Eminescu printre viitoarele ei apariţii din 1971, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii, Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la început, una umilitoare, degradantă. Occidentul s-a dovedit şi el destul de crud. Nu e de mirare că, în urma acestor experienţe, Culianu va mărturisi: „Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit”. Trauma comunismului este, în unele cazuri, ireversibilă, fenomen evident, crede Culianu, în cazul oamenilor de litere români răspândiţi prin Occident şi nu numai. Scriitori plecaţi din România continuă să scrie la fel ca în ţară, temându-se să-şi exprime părerile, temându-se, în fapt, să aibă păreri. Cultivă, altfel zis, arta pentru artă.

Unii scriitori români, însă, aveau chiar în volumele publicate în România, mesaje încriptate ostile regimului. Aceste mesaje, pare-se, erau căutate cu aviditate de către publicul cititor. Dar şi în acest caz este vorba despre o iluzie. Foarfecele cenzurii funcţiona, de cele mai multe ori, fără greş. Aluziile cu pricina erau anume lăsate pentru a preocupa minţile oamenilor cu futile jocuri hermeneutice. Libertatea era doar un joc al iluziei. Culianu era deranjat tocmai de această lipsă de atitudine făţişă a intelectualului român, explicabilă într-o oarecare măsură în cazul celor rămași în România.

II. 1984, 1989: Istoria religiilor şi ecumenismul 

În 1984, Andrei Oişteanu reuşeşte să discute cu I.P. Culianu, discuţie concretizată într-un interviu publicat, după ce a fost refuzat de revistele „Vatra”, „Ethnologica”şi „Viaţa Românească”, în „Revista de Istorie şi Teorie Literară” (nr. 3/1985). Interviul a fost reluat în mai multe volume dedicate lui Culianu sub titlul Despre gnosticism, bogomilism și nihilism cu Ioan Petru Culianu. Încă de la bun început este adus în discuţie Mircea Eliade şi, implicit, relaţia lui Culianu cu acesta. Memorabilă rămâne mărturisirea tânărului savant român în legătură cu acest subiect: „Eu am spus întotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade, în măsura în care Domnia Sa îmi recunoaşte această calitate. Întrucât, în repetate rânduri, recunoaşterea s-a produs – sunt un discipol al Domniei-Sale. Mă leagă de Mircea Eliade, aş zice, toată experienţa mea, pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul în care, în primul an de facultate, într-o criză de identitate, pe care mulţi o au, am pus mâna pe cărţile lui”. Discuţia se îndreaptă apoi înspre problema influenţei bogomilismului asupra sistemului de credinţe și legende populare românești (era vizată ipoteza lui N. Cartojan, conform căreia bogomilii, din cauza persecuţiilor, ar fi trecut Dunărea pe la nord, ajungând pe teritoriul românesc). Concluzia lui Culianu este una netă: „În general, cred că urmele bogomilismului în cultura populară română sunt nule”. Înspre final, discuţia se îndreaptă înspre subiecte dragi lui Culianu: gnosticismul şi nihilismul. Din nou, savantul român face distincţia între gnosticism şi nihilism, elementul care le diferenţiază fiind credinţa sau necredinţa în transcendenţă.

În scurtul interviu din 1989 (apărut în „Il Sole – 24 ore”, Milano, 24 august 1989), acordat lui Armando Massarenti, I.P. Culianu descrie domeniul istoriei religiilor ca pe unul extrem de ofertant, care „deschide perspective imense, deoarece confruntă între ele extrem de multe realităţi, toate create de mintea omenească şi fiecare avându-şi valoarea sa proprie”. O convingere, iată, care presupune o perspectivă ecumenică: „A te confrunta cu alte realităţi, uneori zguduitoare, bizare sau de-a dreptul respingătoare, înseamnă a-ţi pune mereu în joc propriile valori şi a deveni mai conştient de ele. Iar acest proces de confruntare permanentă are el însuşi o mare valoare, din punct de vedere religios... E vorba de o atitudine recentă şi, trebuie subliniat, o atitudine tipic occidentală”. Ecumenismul, catalogat de Culianu drept o valoare occidentală, nu exclude, însă, tendinţa opusă: aceea de a distruge culturile care nu au la bază valorile occidentale: „Supravieţuiesc însă până în ziua de azi în cultura noastră două curente. Unul care pune accentul pe superioritatea Occidentului, bazat pe premisa mai mult sau mai puţin evidentă că celelalte culturi ar trebui depăşite şi distruse. Aceasta e atitudinea care prevalează în plan practic: e suficient să ne gândim la faptul că sunt pe cale de dispariţie culturile care nu dispun de o scriere. Celălalt curent (ecumenismul, n.m.) poartă, în schimb, amprenta valorilor dialogului, ale înţelegerii reciproce, ale fraternităţii, pluralismului şi ecumenismului, tot atâtea valori care sunt şi valorile mele. Este o atitudine care a prevalat, de exemplu, în epoca romantică”. Acest ecumenism implică şi existenţa unui model de societate pluralistă, „orientată spre nişte forme de guvernare care să accepte pluralismul”.

La un moment dat, în interviu, Culianu este nevoit să facă unele mărturisiri legate de fondul său religios (nu trebuie uitat că, şi în cazul lui Eliade, s-a discutat intens pe tema religiozităţii acestuia; cu alte cuvinte, s-a pus problema dacă a fost sau nu credincios). Răspunsul este unul simplu: Culianu era creştin prin botez, dar nu se considera un creştin practicant: „Sunt născut în România şi, poate dintr-o întâmplare, aş spune, am crescut în valorile confesiunii ortodoxe, adică ale unui creştin mai apropiat de catolicism decât de protestantism. Sunt botezat, dar nu sunt ceea ce se cheamă un practicant. Cred însă că meseria mea conţine o profundă lecţie de religie. Moştenesc această idee de la maestrul meu, Mircea Eliade. De la el am învăţat să abordez diferite religii în respectul deplin al valorilor lor şi într-un spirit de profundă consideraţie. Numai aşa mintea noastră îşi poate lărgi orizontul, poate ajunge la ecumenism şi poate face să dispară orice urmă de rasism ori de refuz al celuilalt. Însă acesta nu e agnosticism; dimpotrivă, e o idee specific creştină”. În continuare, Culianu, neabandonând ideea de ecumenism, ajunge la o concluzie pe care a dezvoltat-o între 1986-1989, cea a originii cognitive a tuturor religiilor, dar şi a ştiinţei, artei, filosofiei. Toate acestea, adică, au o origine comună, şi anume mintea omenească: „Că există un nucleu comun în toate religiile nu încape îndoială. Toate religiile îşi au un anumit statut particular, însă cred că o viaţă omenească lipsită de religie, o colectivitate lipsită de religie sunt de neconceput. Însă conceptul meu de religie este foarte amplu. Cred, de pildă, că nu există graniţă stabilă între religie, filozofie şi ştiinţă. E vorba de elaborări complexe ale minţii umane având în comun, prin modalităţi similare, căutarea adevărului. Iar adevărul nu cred că poate fi vreodată separat cu stricteţe de mit”.



III. 1990: Ultimele interviuri 

În primăvara lui 1990, Culianu, aflându-se în calitate de visiting professor la Universitatea din Arezzo, va fi intervievat de o studentă, Emanuela Guano. Interviul a fost descoperit de Daniel Dumbravă şi publicat în revista „22”(sept. 2006). Povestind despre tinereţea sa, Culianu recunoaște că a fost mai mult decât atras de domeniul fizicii, lucru vizibil, mai târziu, şi în elaborarea teoriilor sale. Despre literatură, deşi un bun practicant al acesteia, nu avea, cel puțin în tinerețe, o părere prea bună.

În acelaşi interviu, I.P. Culianu face distincţia între mitul-arhetip şi mitul-naraţiune: „Sunt două moduri de a gândi mitul. În primul caz este vorba de mitul-arhetip. În timp ce în celălalt avem o reprezentare a mitului ca procedeu narativ. Ideea de mit-arhetip provine dinspre şcoala indiană, în timp ce mitul-naraţiune este un concept al lui Lévi-Strauss”. Procesul narativ, în căutarea sensului, duce inevitabil la mit. Astfel, barierele dintre ştiinţă şi mit dispar. În consecinţă, ştiinţa lucrează cu mituri (aşa cum o face şi istoria religiilor, sau filosofia, sau literatura; ele sunt produsele minţii omeneşti şi sunt numite de Culianu sisteme de idei, sisteme cognitive).


În convorbirea dintre Gabriela Adameşteanu şi I.P. Culianu din decembrie 1990 (publicată în revista „22”, nr. 13, 5 aprilie 1991), acesta din urmă apare pentru ultima dată în calitate de intervievat. În revista „22”, interviul a apărut în 1991 sub titlul Lumea est-europeană: o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, pentru ca în 1994, acelaşi interviu să fie publicat sub titlul Am urmărit cu tot mai mare durere tot ce se întâmplă în România. Ca în mai toate interviurile cu I.P. Culianu, şi aici discuţia se învârte în jurul a două subiecte centrale: exilul şi Mircea Eliade. Referitor la condiţia de exilat, I.P. Culianu mărturiseşte că scrie în şase limbi, iar „când scrii în şase limbi, nu prea mai ai o limbă a ta”. În limba română, însă, a continuat să scrie „diverse romane, recunoaşte Culianu, pe care le-am aruncat”. Din acest punct, G. Adameşteanu îndreaptă discuţia înspre un alt subiect: Mircea Eliade. Culianu s-a dovedit, într-adevăr, leal faţă de Eliade, chiar şi atunci când a fost iscodit (pentru a nu ştiu câta oară!) în legătură cu trecutul românesc al maestrului său (practic, pentru a atenua vina lui Eliade, aduce în prim-plan un context socio-politic, tactică pe care, la o adică, a refuzat să o aplice şi în cazul lui Eminescu): „Astăzi totul pare absurd: o crimă împotriva inteligenţei. Dacă nu mai mult. Dar poţi să-ţi dai seama cum pe atunci cineva, chiar ca Mircea Eliade, putea să cadă în capcană. Totul părea că avea un anumit sens, se crease un limbaj care dădea impresia că ar comunica, ştiu eu, resorturile realităţii într-un mod plauzibil. Cu atât mai mult cu cât atunci toată lumea repeta aceleaşi lucruri: nu era inovaţia românilor. Ideea cu evreii, care e fără îndoială resortul motivaţiilor economice legionare, fusese pregătită la sfârşitul secolului al XIX-lea în Germania, în Franţa, în Anglia mai ales. Dar citit la distanţă de cincizeci de ani, chiar făcând abstracţie de război şi de holocaust (deşi nu se poate face abstracţie), totul pare astăzi o crimă împotriva inteligenţei. Şi te miri de departe cum cineva ca Eliade putea să cadă în capcană. Mai ales că Eliade are, să spunem, o sută de articole politice, dintre care nici măcar 0% nu sunt din perioada 37. Restul sunt uluitor de bine intenţionate şi de actuale pentru noi. Mircea Eliade a început ca democrat... Totuşi, cu toată alunecarea din ’37, Eliade nu apare nicidecum ca un antisemit”.

Acest interviu din 1990 are un epilog straniu. La sfârşitul lui iunie 1991, Gabriela Adameşteanu primea din America un plic cu o carte: Out of This World, ultimul volum al lui I.P. Culianu, savantul român fiind asasinat pe data de 21 mai 1991. De fapt, aceasta era şi data dedicaţiei de pe prima filă a cărţii: 21 mai 1991.





BIBLIOGRAFIE




1. Călinescu, Matei, Ioan. P. Culianu și Mircea Eliade – amintiri, lecturi, reflecţii, Iaşi, Polirom, 2002.

2.Culianu, Ioan Petru, Dialoguri întrerupte: Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, pref. de Matei Călinescu, Iaşi, Polirom, 2004.

3. Culianu, Ioan Petru, Păcatul împotriva Spiritului, Bucureşti, Nemira, 1999.
 4. Ioan Petru Culianu: omul și opera, vol. coord. de Sorin Antohi, Iaşi, Polirom, 2003.

5. Oişteanu, Andrei, Religie, politică și mit: texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Iaşi, Polirom, 2007.




Apărut în revista „Astra”, nr. 3-4/ 2013