Anul 2012 a fost
unul fast pentru cinematografia românească. Printre filmele lansate în 2012 se
numără: După dealuri (regia: Cristian
Mungiu), Palilula (regia: Silviu
Purcărete), Toată lumea din familia
noastră (regia: Radu Jude), Despre
oameni şi melci (regia: Tudor Giurgiu) – poveşti bazate pe o realitate de
tip senzaţional sau intimist, în afara peliculei Undeva la Palilula, un
fel de struţocămilă, rezultat al unui experiment mai mult sau mai puţin eşuat.
2013 a început şi el bine, Poziţia
copilului, regizat de Călin Peter Netzer şi bazat pe un scenariu semnat de
Răzvan Rădulescu, a fost recompensat cu Ursul de Aur la Festivalul
Internaţional de Film de la Berlin, un trofeu serios, cu greutate, acordat unui
film mai mult decât problematic.
Încep cu unul
dintre premianţii listei de mai sus, După
dealuri al lui Cristian Mungiu, care a reuşit să impresioneze la Cannes,
fiind răsplătit cu premiul pentru cea mai bună actriţă, pe care şi l-au
adjudecat, ex aequo, Cristina Flutur
şi Cosmina Stratan, dar şi cu cel pentru cel mai bun scenariu, în cauză fiind
aici însuşi Cristian Mungiu. Inspirat de romanele-documentar semnate de Tatiana
Niculescu Bran despre cazul Tanacu, filmul transformă povestea senzaţională
care a stat la baza acestor romane într-o istorie sensibilă, cu multiple
conotaţii, centrate pe fragilul raport om-societate.
Povestea începe
cu reîntâlnirea dintre Voichiţa (Cosmina Stratan) şi Alina (Cristina Flutur),
două tinere care se cunosc din orfelinat. Alina, care a lucrat o perioadă de
timp în Germania, încearcă să o convingă pe Voichiţa, acum maică la o
mănăstire, să plece împreună şi să muncească pe un vas de croazieră. Refuzul
Voichiţei o derutează pe Alina, care începe să se comporte ciudat: încearcă să
se sinucidă, îl învinovăţeşte pe părintele-stareţ pentru refuzul Alinei, dă foc
chiliei. Totul ia o turnură tragică, viaţa celor două fete schimbându-se, din
acest moment, în mod radical. Găzduită la mănăstire, Alina încalcă toate
regulile dintr-un schit, pentru ca, în cele din urmă, să fie considerată
posedată. Drept urmare, stareţul, în complicitate cu măicuţele, încearcă, printr-un
ritual de exorcizare derulat pe câteva zile, să-l alunge pe Necuratul aciuat în
Alina – act cu un final tragic.
Filmat atent, cu
cadre minuţios construite, filmul lui Mungiu este de o coregrafie impecabilă, totul
supunându-se unei viziuni cu incontestabile marcaje simbolice. Cu alte cuvinte,
simbolul pare a fi, în această peliculă, cuvântul de ordine. Profund gnostic,
asemenea filmelor lui Lars von Trier, După
dealuri activează semnificaţii care definesc o lume pierdută, coruptă, fără
şanse de recuperare, şi mizează pe teme ca singurătatea şi Răul, teme care interacţionează
fățiș. Alina, după o perioadă în care a muncit în Germania, se întoarce în ţară
după prietena ei Voichiţa. Fără Voichiţa, viaţa ei nu are sens, îşi asigură în
câteva rânduri Alina prietena. În schimb,
Voichiţa a găsit o altă modalitate de a alunga singurătatea, şi anume credinţa
într-un Dumnezeu veşnic. Cele două căi sunt opuse şi vor intra în conflict, în
ciuda încercărilor Voichiţei de a găsi un compromis.
Asemenea peliculei ruseşti Ostrov (r. Pavel Lungin, 2006), După dealuri surprinde nu numai un mediu monahal, mediu care funcţionează ca o insulă, având doar legături sporadice cu o lume infestată de Rău – grăitoare în acest sens este scena în care stareţul condamnă Occidentul, loc lipsit de credinţă şi, prin urmare, un loc al pierzaniei sufleteşti –, dar prezintă şi un caz de exorcizare. Spuneam că filmul lui Mungiu este şi despre Rău, dar şi despre neputinţa Bisericii de a mai lupta cu arme eficiente împotriva acestuia. Pentru că Alina are un comportament de neînţeles pentru cei din schit, în cele din urmă va fi considerată posedată. Dacă în Ostrov, exorcizarea este una reuşită, Răul neavând putere atâta timp cât există credinţă, în După dealuri este propusă o altă viziune. Meritul lui Mungiu, în acest caz, este unul însemnat, el reuşind să jongleze abil cu perspectivele, la o primă vedere părând a nu blama în mod evident pe nimeni şi nimic. Stareţul şi măicuţele pe care acesta le „păstoreşte” sunt răbdători cu Alina, îi tolerează destul ieşirile violente, autodistructive şi încearcă, în cele din urmă, să găsească o soluţie. Neputincioşi, cei din mănăstire se văd nevoiţi să alunge Răul din Alina prin singura metodă pe care o cred sigură: exorcizarea. Voichiţa va intra şi ea în acest „joc”, dar numai pentru scurt timp. Din această perspectivă, singura vină a celor din mănăstire este aceea de a fi pierdut lupta cu Necuratul, nu aceea de a fi torturat şi ucis un om. Şi aproape că strategia ar funcţiona, dar regizorul este atent să propună şi alte perspective – uneori în mod mult prea evident: a medicilor, a poliţiştilor şi, nu în ultimul rând, aceea a Voichiţei. În momentul reconstituirii, Voichiţa, îmbrăcată civil, stă în faţa stareţului, a măicuţelor şi a poliţiştilor dând amănunte despre exorcizarea Alinei, amănunte pe care stareţul, convins că a procedat corect, le tot omitea din relatarea lui.
Aş spune – deşi
nu este vorba despre o părere avizată, nici pe departe! – că Voichiţa era
singura din acel grup care avea har, adică o autentică înclinaţie spre acest
mod de existenţă, spre deosebire de celelalte măicuţe, ajunse acolo doar din
cauza unor împrejurări tragice cărora nu le-au putut face faţă. La final,
Voichiţa nu se eschivează şi cere să fie şi ea luată pentru interogatoriu, îşi
asumă vina împreună cu ceilalţi pentru cele întâmplate – de fapt, este singura
care se crede vinovată. Prinsă între două lumi, cea mireană şi cea monahală,
alegerea Voichiţei era evidentă, deşi Alina nu i-a înţeles şi nici respectat această
alegere. Nu Alina este victima, ci Voichiţa, iar adevăratul martiriu al
acesteia începe după moartea Alinei. În finalul filmului, avem scena din duba
poliţiei, cu o evidentă încărcătură simbolică. Cei doi poliţişti vorbesc despre
un caz în care un băiat şi-a ucis mama şi a fotografiat-o, punând apoi pozele
pe Internet. Nu peste mult timp, un grup de copii traversează strada. Imediat,
un strat gros de noroi este împroşcat pe parbrizul dubei de poliţie. Quod erat demonstrandum: Răul este
omniprezent, iar armele de luptă împotriva acestuia sunt din ce în ce mai
puţine şi mai ineficiente, fie că e vorba de Biserică, fie că e vorba de
Poliţie.
Mama şi fiul
Nu mai puţin
problematic din punct de vedere social, dar şi uman, este şi cel de al treilea
lung metraj al regizorului Călin Peter Netzer, Poziţia copilului, o peliculă răsplătită, pe bună dreptate, cu
Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin din 2013. Povestea este, în
aparenţă, una simplă: Barbu (Bogdan Dumitrache), un bărbat pe la 30 şi ceva de
ani, omoară într-un accident rutier un puşti de 14 ani. Mama lui Barbu,
Cornelia (Luminiţa Gheorghiu), o arhitectă de succes, cu multe relaţii în lumea
bună, încearcă din toate puterile să-şi salveze fiul, care riscă destui ani de
închisoare.
Cu cadre demne de
Dogma ̕95, cu prim-planuri în care
sunt surprinse gesturi şi priviri mai mult decât sugestive, cu un aer de film
documentar, pelicula lui Netzer este cu atât mai merituoasă cu cât a fost
filmată în doar 30 de zile. Scenariul este, la rându-i, unul reuşit, asta şi
pentru că Răzvan Rădulescu a fost colaboratorul lui Netzer în elaborarea
acestuia. Trebuie spus că Răzvan
Rădulescu este unul dintre acei scenarişti care nu cruţă defel metehnele
sistemului social şi, de asemenea, nu se arată mai blând nici cu defectele
personajelor sale, lucru vizibil şi în pelicule ca Moartea domnului Lăzărescu sau Felicia
înainte de toate, la care şi-a adus contribuţia ca scenarist şi, în ultimul
caz, ca regizor.
În Poziţia copilului, povestea este
centrată pe relaţia mamă-fiu, o relaţie patologică, disfuncţională în măsura în
care iubirea mamei este una posesivă, dominatoare. Scăpat de scurtă vreme de
sub tutela maternă, Barbu ucide un copil de 14 ani, iar această moarte este
folosită, cu abilitate, de mamă pentru a-şi recupera fiul. Cornelia, mama
autoritară – în fond, o femeie modernă, sigură pe ea, cu o carieră de succes –,
nu pare a avea niciun scrupul atunci când trebuie să-şi salveze fiul:
mituieşte, promite verzi şi uscate, apelează la toate relaţiile pe care şi le-a
făcut de-a lungul timpului. Altfel spus, îşi pune toată energia în acest
demers, recuperarea fiului pierdut în faţa altei femei, şi aici e vorba de logodnica
lui Barbu, Carmen (Ilinca Goia). Înjurătura dură adresată de către fiu mamei
imediat după accident, dar şi acel masaj erotico-incestuos accentuează, fără
doar şi poate, patologicul relaţiei dintre cei doi. Luminiţa Gheorghiu,
interpreta Corneliei, s-a descurcat lăudabil în acest rol dificil, iar scena de
la final, cea în care Cornelia vorbeşte cu familia victimei, este grăitoare în
acest sens: spectatorul nu se poate dumiri dacă este vorba despre o altă
stratagemă a Corneliei, disperată acum, pentru că îşi joacă ultima carte, sau
dacă personajul dur, autoritar, îşi abandonează masca şi îşi arată, în sfârşit,
latura umană, sensibilă. Pe de altă parte, Barbu, fiul dominat, are de luptat
atât cu remuşcarea de a fi luat viaţa cuiva, cât şi cu dorinţa mamei lui de a-l
domina, de a nu-l lăsa să devină adult, responsabil pentru faptele sale. Nu
este o luptă uşoară, mai ales că mama sa nu cedează uşor. De-a lungul filmului,
Barbu oscilează între dorinţa de a fi independent şi aceea de „a se adăposti
sub fusta mamei”.
Poziţia copilului, pelicula lui
Cătălin Peter Netzer din 2013, în buna tradiţie a Noului Val din cinematograful
românesc, combină reuşit teme sociale actuale cu tragedia individuală a unor
personaje, care, în fond, sunt şi rezultatul acelui sistem social în care s-au format şi în care trebuie să reziste într-un
fel sau altul.
O apariţie
stranie în peisajul cinematografic al anului 2012 este Undeva la Palilula, filmul-distopie regizat de Silviu Purcărete. Cu
evidente influenţe felliniene, Undeva la
Palilula nu se ridică, totuşi, la nivelul creaţiilor regizorului italian.
Grotescul, absurdul, vulgarul, scabrosul sunt surprinse aici fără fineţea din
peliculele lui Fellini. O abundenţă a detaliilor, a straniului sufocă într-o
oarecare măsură spectatorul, scenele bizare derulându-se fără oprire, şocul
provocat de acestea fiind astfel în mare parte anulat.
Povestea nu este
complicată: în plină perioadă comunistă, medicul pediatru Dragoş Serafim (Dimeny Aron) este trimis la
Palilula, un loc straniu, un fel de tărâm suprarealist. Acolo, Serafim găseşte
un spital-lazaret plin de tuberculoşi, o clinică ginecologică, deşi la Palilula
nu se nasc copii, ba chiar și un hotel-bordel, Boema, unde se ţin în lanţ chiolhanuri, beţii şi orgii. Spitalul-lazaret
este mai degrabă un loc de odihnă pentru beţivii satului, din simplul motiv că
bolnavii nu sunt bolnavi, după cum ne informează şi doctorul Predoleanu într-o
spumoasă dare de seamă: „Domnule profesor, doctorii sînt nişte golani. Şi nişte
curvari. Nici nu se poate altfel. Toată noaptea cu asistentele, cu bolnavele
alea numai în cămăşuţe. Că altă treaba n-au. Ce-i medicina? O escrocherie! Cum
zicea şi răposatul nea Pantelică, Dumnezeu să-l ierte: medicina e singură
escrocherie subvenţionată de la Stat. Păi, pe cine să vindecam noi? Ce bolnav?
Păi, bolnavul dacă vine la noi, ori e sănătos, ori e gata mort. Ce să-i facem
noi? Dă-i încolo de bolnavi, că sînt sănătoşi tun”. Palilulienii sunt, la rândul
lor, nişte mostre de bizarerie. Astfel, o avem pe Hermafrodita (Ana Sapdaru), o
fiinţă care îşi schimbă sexul în funcţie de fazele lunii, îl avem pe doctorul
Predoleanu (Răzvan Vasilescu), pentru care autopsia e singura ştiinţă
adevărată, în măsura în care, oricum, toţi bolnavii sunt, de fapt, sănătoşi, îl
avem pe doctorul Gogu, un african care se consideră oltean get-beget, o avem pe
femeia-capră, care are prostul obicei să rămână constant însărcinată cu medicii
din Palilula, îl avem pe ţap şi, nu în ultimul rând, avem chiar fantome și
apariții.
Undeva la Palilula se situează la
graniţa dintre teatru şi film, ceea ce nu miră, fiind vorba de un regizor de
teatru. Însă decorurile, impresia de scenă nu ajută prea mult la crearea unei
atmosfere altfel, aşa după cum, probabil, şi-a dorit Silviu Purcărete. Oricum, nici
ratată nu putem considera această intenţie, dat fiind că există momente în care
această oscilare produce, totuşi, o impresie puternică, ce poartă amprenta
regizorului de teatru Silviu Purcărete. De asemenea, nefirescul, bizarul
reuşesc să răscolească anumite straturi arhetipale, profunde, ale
spectatorului, apăsând nişte butoane speciale la care cinematograful, mai ales
cel românesc, nu a apelat prea des.
0 Comentarii