Câte ceva despre amatori şi amatorism



Amatorii, iată o specie, cred eu, foarte enervantă (nu degeaba Caragiale era necruţător cu (ne)pricepuţii în toate cele). În locul unei discreţii, care, în fond, ţine de bunul simţ, ei, amatorii, sunt vehemenţi în exhibiţionismul lor. Vor tot mai mult, clamând zgomotos dreptul la liberă exprimare. Pentru ei profesionalismul nu este o problemă, iar adevăratul cunoscător, expertul, să-l numesc aşa, nu este decât un personaj plin de el, care, cred tot ei, nu cunoaşte prea multe (sau, în orice caz, nu mai multe decât ei!), dar e plin de ifose. Dar, şi asta se întâmplă des, aceiaşi amatori pică într-o tembelă admiraţie în faţa celebrităţii, fie ea şi de moment.

Nici în lumea literară lucrurile nu stau altfel, dimpotrivă. Tot felul de întâlniri la ore de seară, cenacluri improvizate etc. adună o faună interesantă, dar, repet, foarte enervantă, că periculoasă, zic eu, nu poate fi. „Hai să ne întâlnim să vorbim despre cutare sau cutare”, „Hai să facem un cenaclu în care să ne citim textele, dar fără fiţe, fără critici, aşa, doar ca să ne simţim bine” etc. Şi uite aşa ipochimenii se întâlnesc şi îşi încep discuţiile, lecturile etc. „Mie textul tău mi-a plăcut, e foarte fain, are o expresivitate aparte, îmi trezeşte nu ştiu ce sentimente bla bla bla bla bla bla”. Asta când îşi citesc producţiile. Când, de exemplu, vorbesc despre un autor (poet, prozator, eseist etc.), perlele curg, de asemenea, în valuri generoase: „Mie mi-a plăcut poetul/ prozatorul/ scriitorul ăsta, e tare, poezia lui e nu ştiu cum şi nu mai ştiu cum”. Frunzăresc afectaţi prin metrouri, în pauzele de muncă, pe WC, cărţile autorilor contemporani, având, în schimb, vagi cunoştinţe despre clasici sau despre autorii secolului XX (mulţi dintre ei, la rândul lor, nişte clasici). Asta dacă au şi acele vagi cunoştinţe. Bineînţeles, cultura (generală) formată pe şest, precară, nu-i un impediment. Poţi citi, nu-i aşa?, orice şi oricând, care e problema? Poţi, de exemplu, să-i citeşti şi să-i „comentezi” pe poeţii români de după 1989 fără să ştii o boabă despre poeţii optzecişti. Care e problema, că doar lucrurile nu sunt legate între ele la modul absolut! Totul e relativ, ce atâta fandoseală! Amatorul într-ale literelor, în cazul de faţă, nu pare intimidat de ceea ce a speriat, sperie şi va speria pe orice om de bun simţ: ignoranţa. Cucoane afectate, hipsteri se strâng în turme mai mici sau mai mari şi îşi încep în prag de seară (că de, ziua muncesc!) voroava despre literatură, despre cum să scrii poezie, proză, teatru, scenariu de film etc. Totul într-o atmosferă relaxată, ca şi cum s-ar uita la câteva episoade din Friends. Nici un pic de tensiune, de teamă că poţi spune o prostie cât tine de mare, nimic de felul ăsta, că doar ce, a deveni scriitor profesionist (căci, în fapt, asta e dorinţa lor mare, secretă, deşi, dacă ar fi întrebaţi, ar nega cu un aplomb demn de cauze mai bune!) nu înseamnă să ţi-o iei la „muie” constant de la alţii mai buni. Şi apoi, cine-i mai bun??? Asta e discriminare!!! Morala din cărţile unui Alfie Kohn, un autor la modă printre părinţii cool, este valabilă şi aici: a fi sever nu ajută, doar pupăceala părintească/ prietenească este ok.

S-au cam dus vremurile unor cenacluri severe, exigente, de genul celor prezidate de un Mircea Cărtărescu (în Bucureşti) sau de un Alexandru Muşina (în Braşov), ca să dau doar câteva exemple. Acum oricine poate improviza un cenaclu sau nişte cursuri de creative writing, iar amatorii (am ezitat, dintr-un anumit motiv, să-i numesc, în textul de faţă, diletanţi), personaje fără şanse de a ieşi din această categorie, sunt clienţii fideli ai acestor adunări/ adunături. Să ne pupăm amical-conspirativ pe frunţi şi să ne avem ca fraţii, nu-i aşa?


Bibliografie

Kohn, Alfie, Parenting necondiţionat, Editura Multi Media Est Publishing, Bucureşti, 2013


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii