Teatrul – o formă de a-ți trage sufletul




În romanul lui Sorj Chalandon Al patrulea zid, apărut în 2014 la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, practica jurnalistică a autorului – redactor-șef la Libération, apoi redactor la Le Canard enchaîné – este mai mult decât evidentă. Nu mă refer strict la experiența scrisului, a stilului, ci la experiența  acumulată de-a lungul anilor pe teren, în zone ca Liban, Iran, Irak sau Afganistan. Problemele Orientului Mijlociu, începând cu anii '70 ai secolului trecut și până în prezent, îi sunt așadar mai mult decât familiare romancierului. Deși trama din Al patrulea zid este plasată, în mare parte, la începutul anilor '80, în Beirutul aflat în plin război, invadat de armatele israeliene, ea face referire, în fapt, la orice război trecut sau actual. Mai exact, la lipsa de sens a acestuia.

Personajele din Al patrulea zid sunt protagonistele unei drame în care violența și moartea sunt elemente prime, inevitabile. Samuel Akounis, un grec evreu, îl întâlnește la Paris, în 1974, pe Georges. Brutal, provocând violență și suferind urmările ei, Georges pare un temperament greu de stăpânit. Cu toate acestea, Akounis, prin calmul său, prin capacitatea de-a vedea întotdeauna și cealaltă față a monedei, reușește să se apropie de tânărul furios. Prietenia dintre cei doi, începută într-un moment al violenței – protestele studenților de stânga din Parisul anilor '70 –, evoluează pe un fundal violent și va avea consecințe care vor implica, la rândul lor, violența. Relația lor este una de tip inițiatic, maestrul – Sam Akounis, regizorul, iubitorul de teatru – îl inițiază pe învățăcel – pe îndărătnicul Georges – în resorturile alambicate ale brutalității. Cu toate acestea, lecția lui Sam este una simplă: nu răspunzi la violență cu violență. „Violența este dovadă de slăbiciune” sună sfatul dat mai tânărului său discipol. În cazul lui Sam Akounis, un posibil răspuns ar fi teatrul. În Grecia, înainte de a se refugia în Franța, Sam protestastase, prin punerea în scenă a lui Ubu roi, împotriva loviturii de stat prin care, în 1967, a fost instaurat Regimul Coloneilor. Pe scurt, citându-l pe narator: „Pentru a denunța dictatura vorbise prin teatru”. Cu timpul, îl va implica și pe Georges în proiectele sale teatrale, ceea ce va avea efecte nebănuite asupra tânărului, care va vedea în teatru un fel de protest, unul chiar mai puternic decât cel din stradă: „Teatrul devenise spațiul în care îmi exersam rezistența. Arma prin care denunțam viciile societății. Celor care îmi reproșau că părăsisem lupta propriu-zisă le repetam cuvintele lui Beaumarchais: Ce e teatrul? «Un gigant care rănește de moarte tot ceea ce lovește»”. Dorința lui Sam însă era aceea de a transpune într-o zonă de război Antigona, „opera neagră a lui Anouilh”. Dacă mai întâi s-a gândit la Grecia proaspăt ieșită de sub Regimul Coloneilor, în cele din urmă se va opri la Liban, loc care, în 1982, era devastat de războiul dus contra palestinienilor. Victimă a unui cancer la plămâni, Sam știe că nu va reuși să ducă la bun sfârșit proiectul, așa că  i-l lasă moștenire cu limbă de moarte lui Georges. Însă Georges între timp devenise soț și tată, un om cu rost, cum s-ar spune. În același timp, însă, legătura maestru-discipol își reclamă drepturile. În atare situație, Georges pleacă în Liban înarmat doar cu carnetul de note al lui Sam și cu un exemplar din Antigona de Anouilh.

În Liban, lucrurile nu sunt deloc simple. Actorii din piesă, așa cum o vedea Sam, erau atât musulmani, cât și de evrei și creștini, iar reunirea lor este o sarcină imposibilă pentru francezul picat în mijlocul unui război. Principiul după care s-a ghidat Sam – acela de a amesteca victimele cu persecutorii – pare, la o primă vedere, irealizabil. Ajuns în Beirut, francezul intră într-un război străin, cu scopuri obscure, cu toate că la Paris lucrurile, cel puțin pentru el, partizanul palestinienilor, păreau clare. Nici Marwan, șoferul care îi va fi ghid în Beirut, nu înțelege, și pe bună dreptate, scopurile lui Sam și, în speță, ale lui Georges: „ - De-o sută de ori am vorbit chestia asta cu Samuel. Libanul e făcut praf. Trebuie să te bați pentru caiete de școală, pentru electricitate, pentru apă, pentru pâine, pentru ca să se astupe șoselele desfundate. Ei, și apăreți voi din Franța, cu o piesă de teatru, și toate ușile vi se deschid. Nu trebuie decât să pocniți din degete pentru a fi primiți la oricare dintre ministere”. Nedumerirea lui Marwan este justificată, iar reproșul său în această situație pare, de asemenea, justificat: „-...Pur și simplu îmi zic că și tu, și Samuel vă gândiți mai mult la voi decât la poporul nostru. La drept vorbind, chiar nu am înțeles nici un moment ce caută spectacolul ăsta al vostru pe aici, pe la noi. Să aducă pacea? Ar trebui mai mult de atât. Să ne distreze un ceas? Dacă da, atunci mulțumesc, dar numai de așa ceva nu ducem lipsă”. Dar, pe de altă parte, nici Sam, nici Georges nu au susținut și nici nu au crezut că prin acest spectacol vor obține mai mult de o oră de pace. În romanul lui Sorj Chalandon este vorba tocmai despre riscurile asumate de un om pentru care, mai înainte, violența era o regulă de viață. Și totul doar pentru o oră în care nimeni să nu mai moară. Memorabil, din acest punct de vedere, este și dialogul dintre Georges și un combatant palestinian:

- Deci dumneavoastră sunteți francezul cu teatrul?
Da, eu eram francezul acela. S-a uitat la mine. Vorbea o engleză tare proastă.
            - Și-ați venit să faceți pace în Liban?
            Nu era o ironie. Chiar își dorea să audă ce aveam de spus. Am zâmbit.
            - Vreau doar să ofer adversarilor șansa de a vorbi.
            - Cu dușmanii lor?
            - Dacă doriți, le putem spune și așa.
            - Să-și vorbească recitând un text care nu le aparține, despre asta este vorba?
            - Lucrând împreună la un proiect comun.
            Și-a aranjat cureaua puștii de asalt.
            - Atunci, este o formă de a-și trage sufletul?
            Mi-a plăcut sintagma și am spus da. Teatrul este o formă de a-ți trage sufletul.

Romanul lui Sorj Chalandon nu este o simplă proză de război, în care combatanții sunt clar delimitați. Dimpotrivă, „călăi” și „victime” sunt niște posturi interșarjabile, niște roluri deloc fixe. Denunțarea resorturilor absurde ale violenței, demascarea lor prin artă, iată miza acestui roman, o miză defel lejeră. Conceput sub forma unei relatări la persoana întâi – un reflex al jurnalismului practicat asiduu timp de ani de zile –, romanul impresionează printr-un realism aspru, actual. Războiul din Libanul anilor '80 poate fi la fel de bine războiul din zilele noastre care bântuie din nou Orientul Mijlociu. În fond, asta și-a propus și Sam: „Spectacolul trebuie să vorbească despre prezent”. Iar spectacolul războiului pare a fi mereu, din păcate, unul care ține de prezent, iar zidul său, cel care îi desparte pe combatanți – așa cum în teatru cel „de-al patrulea zid”, un zid imaginar, îi desparte pe actori de public – este inexpugnabil, de unde și tragismul cărții lui Sorj Chalandon. Mai trebuie spus că Al patrulea zid a apărut in Franța în 2013, an în care a fost nominalizat la Premiul Goncourt în 2013. A fost recompensat cu Premiul Goncourt des lycéens și Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain.



Apărut în revista „Astra”, nr. 3-4/ 2014


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii