Pentru Ioan Petru Culianu, perioada renascentistă europeană a fost una a proliferării unui anumit tip de gîndire magică, cea a fantasmelor, a unui imaginar prohibit apoi de Reformă şi Contrareformă. Această proscriere a magiei renascentiste – fenomen numit de I.P. Culianu în Eros şi magie în Renaştere. 1484 „marea cenzură a fantasticului“– a dus, pe plan teoretic, „la apariţia ştiinţei exacte şi a tehnologiei moderne“, pe plan practic, la „apariţia instituţiilor moderne“, iar pe plan psihosocial, „la apariţia tuturor nevrozelor noastre cronice, datorate orientării unilaterale a civilizaţiei reformate, refuzului ei principial al imaginarului“ (vezi Eros şi magie..., traducere de Dan Petrescu, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 274-276). Meritul lui I.P. Culianu este, indubitabil, acela că propune o nouă perspectivă asupra Renaşterii, în nota critic-provocatoare a lui Paul K. Feyerabend.
În 2011, după 27 de ani, iată, de la apariţia
volumului semnat de I.P. Culianu, Stephen
Greenblatt propune, în volumul The Swerve.
How the Renaissance Began, publicat la noi la
Editura Humanitas, cu titlul Clinamen. Cum
a apărut Renaşterea (traducere de Adina
Avramescu, Bucureşti, 2014), o nouă interpretare
a modului în care spiritul renascentist
a contribuit la apariţia modernităţii, livrată
sub forma unei poveşti antrenante.
Volumul semnat de Stephen Greenblatt a fost
recompensat atît cu National Book Award
(2011), cît şi cu Pulitzer Prize (2012).
O ipoteză provocatoare
Povestea narată de Greenblatt îl are în
centru pe Poggio Bracciolini, un personaj renascentist
extravagant, complex, un umanist
mai mult decît pasionat de manuscrisele antice.
Acest Poggio Bracciolini – secretar papal
în slujba unui papă odios, Ioan XXIII –, a
descoperit, în 1417, într-o mănăstire din
Germania, un manuscris al cărui conţinut şi-a
pus din plin amprenta, crede Greenblatt, asupra
evoluţiei ulterioare a civilizaţiei occidentale.
Este vorba despre poemul lui Lucreţiu De
rerum natura. Altfel spus, viziunea atomistă/epicuriană asupra Universului – Lucreţiu
fiind un adept al filozofiei lui Epicur, filozofie
pe care a redat-o şi în acest poem – a fost
cea care a influenţat evoluţia gîndirii europene.
Mai exact, a pus bazele modernităţii
occidentale. Dimpotrivă, pentru I.P. Culianu,
tot ceea ce propunea epicureismul – explicaţia
atomistă a Universului, negarea ideii de
predestinare, ateismul, combaterea superstiţiilor
etc. – nu ţine în mod necesar de spiritul
renascentist, atît de fascinat de magie.
Dacă Stephen Greenblatt susţine că evoluţia
ştiinţei moderne datorează enorm Renaşterii
italiene – perioadă în care a fost descoperit
manuscrisul lui Lucreţiu –, I.P. Culianu vedea
în ştiinţă o consecinţă a cenzurii imaginarului,
cenzură impusă atît prin Reformă,
cît şi prin Contrareformă. Ambele interpretări,
atît a lui Culianu, cît şi a lui Greenblatt,
sînt, cred eu, la fel de viabile. Nu trebuie uitat
că Renaşterea este o perioadă a contrastelor
puternice, în care coexistau viziuni dintre
cele mai diferite asupra lumii, viziuni care
nu rareori intrau în conflict.
Povestea din Clinamen. Cum a început
Renaşterea nu este o simplă poveste, după
cum ar putea să pară la prima vedere, ci are
în spate un întreg eşafodaj numit noul istorism
(New Historicism). La începutul anilor
’80 ai secolului trecut, cîţiva teoreticieni literari,
printre care şi Greenblatt – un pionier al
acestei mişcări prin studiul său din 1980,
Renaissance Self-Fashioning: From More to
Shakespeare –, au simţit nevoia să redefinească
raporturile între literatură şi cadrele istorice
şi sociale în care aceasta se manifestă. În
„Comentariu introductiv la noul istorism“
(revista Transilvania, nr.10/2007), Maria Ştefănescu,
referindu-se la o sintagmă a teoreticianului
literar Louis Montrose, defineşte
foarte bine acest demers: „Formularea chiasmică
propusă de L. Montrose, «istoricitatea
textelor şi textualitatea istoriei» (Montrose,
1998: 781), pledează, pe de o parte, pentru recunoaşterea
imersiunii sociale şi a determinărilor
istorice care marchează orice tip de
text, iar pe de altă parte pentru asumarea argumentului
(poststructuralist) al imposibilităţii
accesului la un trecut istoric «în sine»,
nemediat de succesiunea de texte care urmăresc
să îl descrie şi interpreteze.
În consecinţă,
interesul noului istorism nu se îndreaptă înspre
recuperarea unui presupus fundal social
şi istoric pe care l-ar reflecta o operă literară
dată, ci către explorarea a ceea ce este perceput
drept interacţiunea dintre literar şi istoric,
sub forma unor constante şi inevitabile
contaminări şi influenţe bidirecţionale“. Mai
mult, în siajul tezelor lui Michel Foucault, reprezentanţii
noului istorism pun accent pe
jocurile de putere ale unei anumite perioade
istorice, pornind de la premisa că structurile
de putere influenţează producţiile literare ale
vremii. În acest joc al puterii, victimele tind
să se conformeze, în demersurile lor, pretenţiilor
aparatului represiv. Subversivul – scrie
mai departe Maria Ştefănescu – este folosit
de structurile puterii, care-l sancţionează,
pentru a-şi consolida poziţia, pentru a inspira
teamă: „Re-lectura canonului european, cu
focalizarea atenţiei asupra personajelor potenţial
victimizate (femeile, ereticii, locuitorii
nativi din colonii, săracii, nebunii etc.),
conduce la concluzia că, adeseori, opoziţia însăşi
nu reprezintă decît o formă de manifestare
benignă pe care structurile de putere reuşesc
să o devieze înspre conformitate. Este argumentul
pe care îl desfăşoară S. Greenblatt
în celebrul său eseu Invisible Bullets: Renaissance
Authority and its Subversion (1981). Menţionînd o relatare cu privire la ereticul italian
Menocchio, ars pe rug de Inchiziţie ca urmare
a refuzului său de a-şi renega convingerile,
Greenblatt susţine că, în orice perioadă istorică,
structurile puterii au nevoie de gesturi
subversive pentru a deveni vizibile şi a inspira
teamă (pînă într-atît încît texte aparent
conformiste includ nuclee de rezistenţă), însă
aceste forme de opoziţie devin ele însele, involuntar,
instrumente de consolidare a ordinii
sociale date“ (ibidem). Şi Ioan Petru
Culianu, ca să continuu paralela cu acest autor,
face referire deseori, în cărţile sale, la „jocurile
puterii“ şi la imersiunea brutală a acestora
în istorie, pentru a impune o anumită
concepţie/viziune care, la un moment dat, a
fost marginală.
Stephen Greenblatt, în Clinamen..., prin
personajul său, Poggio Bracciolini, dar şi prin
aventura descoperirii şi repunerii în circulaţie
a poemului lucreţian, ilustrează convingător
acest joc al puterii. Provenit dintr-o familie
săracă, ambiţios, cinic, avînd darul unei
caligrafii impecabile – el fiind, ne informează
Greenblatt, unul dintre primii care „au luat
minuscula carolingiană... şi au transformat-o
în scrierea cursivă pe care o foloseau pentru
copierea manuscriselor şi redactarea scrisorilor“,
scriere care, mai tîrziu, „a servit ca
punct de plecare pentru dezvoltarea italicelor
şi al fontului pe care îl numim «roman»“
–, Bracciolini a reuşit să ajungă într-o funcţie
rîvnită de foarte mulţi, aceea de secretar papal.
A fost un personaj mai mult decît interesant:
a avut numeroase amante, mulţi copii
ilegitimi (numai cu Lucia Pannelli, una dintre
amante, a avut, se spune, doisprezece fii
şi două fiice), s-a căsătorit tîrziu cu o femeie
mult mai tînără, cu care a avut, de asemenea,
copii, a urît mediul curţii papale (un mediu,
ne spune Greenblatt, care cultivase „o clasă
de intelectuali fără scrupule, ironici, care săi
servească propriile interese“), a dispreţuit
perioada în care a trăit şi a idealizat „atmosfera
vechii Republici romane pe care şi-o imagina
mai liberă şi mai senină“.
Greenblatt,
pentru a contura mai generos perioada de început
de secol XV, aduce în discuţie şi un text
mai puţin cunoscut al lui Bracciolini, Facetiae,
în care este descrisă atmosfera de la curtea
papală. Este un text în mare parte licenţios,
în care sînt reproduse snoave, povestiri, bîrfe
aflate de la funcţionarii papali: „Majoritatea
povestirilor din Facetiae sînt despre sex şi
transmit, prin obscenităţile lor de club masculin,
un soi de misoginism amestecat cu dispreţ
faţă de bădărani şi, ocazional, cu o tentă
anticlericală“. Nu-i de mirare că textul lui
Bracciolini s-a aflat, la un moment dat, alături
de alte cărţi semnate de Erasmus, Boccaccio
şi Machiavelli, pe o listă de cărţi pe care
Biserica dorea să le ardă: „Însă în lumea lui
Poggio era încă permis, ba chiar la modă, să
scoţi la iveală ceea ce era înţeles oricum a -
proape de toată lumea“. Folosirea unor sur -
se marginale în conturarea unei anumite perioade
istorice reprezintă, de altfel, una dintre
tehnicile favorite ale reprezentanţilor noului
istorism. În Clinamen..., Greenblatt nu ezită
să folosească deseori această strategie pentru
a scoate la iveală contraste ce definesc, în cele
din urmă, nu numai perioada renascentistă.
Poemul lui Lucreţiu
În buna tradiţie umanistă, iniţiată de
Petrarca, Bracciolini a căutat toată viaţa manuscrise
antice prin cele mai izolate mănăstiri
din Italia şi Germania, manuscrise pe care,
cu o perseverenţă demnă de toată lauda, le-a
copiat şi le-a repus apoi în circulaţie. Aşa a
găsit, în 1417, într-o bibliotecă monahală, şi
poemul lui Lucreţiu, De rerum natura, poem
pe care l-a copiat şi l-a trimis prietenului său
Niccolò Niccoli. Acesta din urmă, însă, a ţinut
pentru sine manuscrisul cîţiva ani buni,
ca pe un trofeu. La insistenţele lui Bracciolini,
poemul i-a fost înapoiat şi a reintrat, după
mai bine de o mie de ani, în circulaţie.
De rerum natura, scris de un discipol al lui
Epicur, este, însă, un text păgîn, ateist. Epicur,
pe linia lui Democrit şi Leucip, susţinea că
„tot ce a existat cîndva şi tot ce va exista vreodată
este alcătuit din componente indestructibile,
ireductibile ca mărime şi inimaginabil
de numeroase“, adică din atomi: „Aflaţi într-o
mişcare constantă, atomii intră în coliziune
unii cu alţii, gîndea Epicur, şi, în anumite circumstanţe,
formează corpuri din ce în ce mai
mari. Cele mai mari corpuri care pot fi observate
– Soarele şi Luna – sînt făcute tot din
atomi, la fel ca fiinţele omeneşti, musculiţele
şi grăuntele de nisip. Nu există super-categorii
ale materiei şi nici o ierarhie a elementelor.
Corpurile cereşti nu sînt creaturi divine
care ne stabilesc destinul şi nici nu se mişcă
prin vid sub îndrumarea zeilor: ele sînt pur
şi simplu o parte a ordinii naturale, structuri
enorme alcătuite din atomi, supuse aceloraşi
principii ale creaţiei şi distrugerii care guvernează
tot ce există“.
În capitolul VIII,
„Ordinea firii“, Greenblatt enumeră, sub
forma enunţului, cîteva dintre provocările
poemului lucreţian: „Toate lucrurile sînt alcătuite
din particule invizibile“, „Particulele
elementare ale materiei – «seminţele lucrurilor
» – sînt eterne“, „Numărul particulelor
elementare este infinit, dar forma şi mărimea
lor sînt limitate“, „Toate particulele se află în
mişcare într-un vid infinit“, „Universul nu
are un creator sau un arhitect“, „Orice lucru
ia fiinţă ca rezultat al unei abateri“ (de aici
titlul cărţii lui Greenblatt, „Swerve“, tradus
în română prin latinescul „Clinamen“, care
înseamnă „deviere“, „înclinaţie“, şi se referă
la cea mai mică mişcare a atomilor, mişcare
ce dă naştere unei serii întregi de coliziuni).
Ajunşi în acest punct, întrebarea firească
este: cum se împăca credinţa lui Poggio
Bracciolini, „eliberatorul“ poemului lucreţian,
cu ideile de sorginte epicuriană din poemul
lui Lucreţiu, idei care ameninţau, fără
doar şi poate, un întreg univers mental? Mai
mult, cum de a scăpat acest text de condamnarea
Bisericii? O explicaţie ar fi aceea că patima
pentru texte antice a lui Bracciolini era
atît de mare, încît acesta ar fi sfidat orice risc
reprezentat de repunerea în circulaţie a poemului
semnat de Lucreţiu. Oricum, era mai
atent la exprimarea, la stilul textelor decît la
conţinutul lor. Biserica, în secolele următoare,
a încercat să anihileze ideile epicuriene, dar
fără succes, căci textul era deja multiplicat cu
ajutorul tiparului. Astfel, personalităţi ca
Machiavelli, Bruno, Morus, Shakespeare,
Spenser, Donne, Bacon, Montaigne, Galilei,
Voltaire etc. au fost influenţate de ideile reintroduse
în circulaţie de poemul lui Lucreţiu.
Nu numai perioada renascentistă este vizată,
dar şi Antichitatea şi Evul Mediu ocupă
un loc de seamă în cartea lui Greenblatt, descrise la fel de incitant, prin aceeaşi tehnică de
evidenţiere a contrastelor şi tensiunilor care
definesc acele vremuri. Clinamen... este un volum
complex care, prin argumentele convingătoare,
dar şi printr-un stil fermecător, impune
nu numai un personaj obscur pînă acum,
Poggio Bracciolini, ci şi o versiune inedită despre
originile modernităţii europene.
Stephen GREENBLATT
Clinamen. Cum a început Renaşterea
Traducere de Adina Avramescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 376 p.
Clinamen. Cum a început Renaşterea
Traducere de Adina Avramescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 376 p.
0 Comentarii