Renaştere şi modernitate

Pentru Ioan Petru Culianu, perioada renascentistă europeană a fost una a proliferării unui anumit tip de gîndire magică, cea a fantasmelor, a unui imaginar prohibit apoi de Reformă şi Contrareformă. Această proscriere a magiei renascentiste – fenomen numit de I.P. Culianu în Eros şi magie în Renaştere. 1484 „marea cenzură a fantasticului“– a dus, pe plan teoretic, „la apariţia ştiinţei exacte şi a tehnologiei moderne“, pe plan practic, la „apariţia instituţiilor moderne“, iar pe plan psihosocial, „la apariţia tuturor nevrozelor noastre cronice, datorate orientării unilaterale a civilizaţiei reformate, refuzului ei principial al imaginarului“ (vezi Eros şi magie..., traducere de Dan Petrescu, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 274-276). Meritul lui I.P. Culianu este, indubitabil, acela că propune o nouă perspectivă asupra Renaşterii, în nota critic-provocatoare a lui Paul K. Feyerabend.

În 2011, după 27 de ani, iată, de la apariţia volumului semnat de I.P. Culianu, Stephen Greenblatt propune, în volumul The Swerve. How the Renaissance Began, publicat la noi la Editura Humanitas, cu titlul Clinamen. Cum a apărut Renaşterea (traducere de Adina Avramescu, Bucureşti, 2014), o nouă interpretare a modului în care spiritul renascentist a contribuit la apariţia modernităţii, livrată sub forma unei poveşti antrenante. Volumul semnat de Stephen Greenblatt a fost recompensat atît cu National Book Award (2011), cît şi cu Pulitzer Prize (2012).

O ipoteză provocatoare

Povestea narată de Greenblatt îl are în centru pe Poggio Bracciolini, un personaj renascentist extravagant, complex, un umanist mai mult decît pasionat de manuscrisele antice. Acest Poggio Bracciolini – secretar papal în slujba unui papă odios, Ioan XXIII –, a descoperit, în 1417, într-o mănăstire din Germania, un manuscris al cărui conţinut şi-a pus din plin amprenta, crede Greenblatt, asupra evoluţiei ulterioare a civilizaţiei occidentale. Este vorba despre poemul lui Lucreţiu De rerum natura. Altfel spus, viziunea atomistă/epicuriană asupra Universului – Lucreţiu fiind un adept al filozofiei lui Epicur, filozofie pe care a redat-o şi în acest poem – a fost cea care a influenţat evoluţia gîndirii europene. Mai exact, a pus bazele modernităţii occidentale. Dimpotrivă, pentru I.P. Culianu, tot ceea ce propunea epicureismul – explicaţia atomistă a Universului, negarea ideii de predestinare, ateismul, combaterea superstiţiilor etc. – nu ţine în mod necesar de spiritul renascentist, atît de fascinat de magie. Dacă Stephen Greenblatt susţine că evoluţia ştiinţei moderne datorează enorm Renaşterii italiene – perioadă în care a fost descoperit manuscrisul lui Lucreţiu –, I.P. Culianu vedea în ştiinţă o consecinţă a cenzurii imaginarului, cenzură impusă atît prin Reformă, cît şi prin Contrareformă. Ambele interpretări, atît a lui Culianu, cît şi a lui Greenblatt, sînt, cred eu, la fel de viabile. Nu trebuie uitat că Renaşterea este o perioadă a contrastelor puternice, în care coexistau viziuni dintre cele mai diferite asupra lumii, viziuni care nu rareori intrau în conflict.

Povestea din Clinamen. Cum a început Renaşterea nu este o simplă poveste, după cum ar putea să pară la prima vedere, ci are în spate un întreg eşafodaj numit noul istorism (New Historicism). La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, cîţiva teoreticieni literari, printre care şi Greenblatt – un pionier al acestei mişcări prin studiul său din 1980, Renaissance Self-Fashioning: From More to Shakespeare –, au simţit nevoia să redefinească raporturile între literatură şi cadrele istorice şi sociale în care aceasta se manifestă. În „Comentariu introductiv la noul istorism“ (revista Transilvania, nr.10/2007), Maria Ştefănescu, referindu-se la o sintagmă a teoreticianului literar Louis Montrose, defineşte foarte bine acest demers: „Formularea chiasmică propusă de L. Montrose, «istoricitatea textelor şi textualitatea istoriei» (Montrose, 1998: 781), pledează, pe de o parte, pentru recunoaşterea imersiunii sociale şi a determinărilor istorice care marchează orice tip de text, iar pe de altă parte pentru asumarea argumentului (poststructuralist) al imposibilităţii accesului la un trecut istoric «în sine», nemediat de succesiunea de texte care urmăresc să îl descrie şi interpreteze.

În consecinţă, interesul noului istorism nu se îndreaptă înspre recuperarea unui presupus fundal social şi istoric pe care l-ar reflecta o operă literară dată, ci către explorarea a ceea ce este perceput drept interacţiunea dintre literar şi istoric, sub forma unor constante şi inevitabile contaminări şi influenţe bidirecţionale“. Mai mult, în siajul tezelor lui Michel Foucault, reprezentanţii noului istorism pun accent pe jocurile de putere ale unei anumite perioade istorice, pornind de la premisa că structurile de putere influenţează producţiile literare ale vremii. În acest joc al puterii, victimele tind să se conformeze, în demersurile lor, pretenţiilor aparatului represiv. Subversivul – scrie mai departe Maria Ştefănescu – este folosit de structurile puterii, care-l sancţionează, pentru a-şi consolida poziţia, pentru a inspira teamă: „Re-lectura canonului european, cu focalizarea atenţiei asupra personajelor potenţial victimizate (femeile, ereticii, locuitorii nativi din colonii, săracii, nebunii etc.), conduce la concluzia că, adeseori, opoziţia însăşi nu reprezintă decît o formă de manifestare benignă pe care structurile de putere reuşesc să o devieze înspre conformitate. Este argumentul pe care îl desfăşoară S. Greenblatt în celebrul său eseu Invisible Bullets: Renaissance Authority and its Subversion (1981). Menţionînd o relatare cu privire la ereticul italian Menocchio, ars pe rug de Inchiziţie ca urmare a refuzului său de a-şi renega convingerile, Greenblatt susţine că, în orice perioadă istorică, structurile puterii au nevoie de gesturi subversive pentru a deveni vizibile şi a inspira teamă (pînă într-atît încît texte aparent conformiste includ nuclee de rezistenţă), însă aceste forme de opoziţie devin ele însele, involuntar, instrumente de consolidare a ordinii sociale date“ (ibidem). Şi Ioan Petru Culianu, ca să continuu paralela cu acest autor, face referire deseori, în cărţile sale, la „jocurile puterii“ şi la imersiunea brutală a acestora în istorie, pentru a impune o anumită concepţie/viziune care, la un moment dat, a fost marginală.

Stephen Greenblatt, în Clinamen..., prin personajul său, Poggio Bracciolini, dar şi prin aventura descoperirii şi repunerii în circulaţie a poemului lucreţian, ilustrează convingător acest joc al puterii. Provenit dintr-o familie săracă, ambiţios, cinic, avînd darul unei caligrafii impecabile – el fiind, ne informează Greenblatt, unul dintre primii care „au luat minuscula carolingiană... şi au transformat-o în scrierea cursivă pe care o foloseau pentru copierea manuscriselor şi redactarea scrisorilor“, scriere care, mai tîrziu, „a servit ca punct de plecare pentru dezvoltarea italicelor şi al fontului pe care îl numim «roman»“ –, Bracciolini a reuşit să ajungă într-o funcţie rîvnită de foarte mulţi, aceea de secretar papal. A fost un personaj mai mult decît interesant: a avut numeroase amante, mulţi copii ilegitimi (numai cu Lucia Pannelli, una dintre amante, a avut, se spune, doisprezece fii şi două fiice), s-a căsătorit tîrziu cu o femeie mult mai tînără, cu care a avut, de asemenea, copii, a urît mediul curţii papale (un mediu, ne spune Greenblatt, care cultivase „o clasă de intelectuali fără scrupule, ironici, care săi servească propriile interese“), a dispreţuit perioada în care a trăit şi a idealizat „atmosfera vechii Republici romane pe care şi-o imagina mai liberă şi mai senină“.

Greenblatt, pentru a contura mai generos perioada de început de secol XV, aduce în discuţie şi un text mai puţin cunoscut al lui Bracciolini, Facetiae, în care este descrisă atmosfera de la curtea papală. Este un text în mare parte licenţios, în care sînt reproduse snoave, povestiri, bîrfe aflate de la funcţionarii papali: „Majoritatea povestirilor din Facetiae sînt despre sex şi transmit, prin obscenităţile lor de club masculin, un soi de misoginism amestecat cu dispreţ faţă de bădărani şi, ocazional, cu o tentă anticlericală“. Nu-i de mirare că textul lui Bracciolini s-a aflat, la un moment dat, alături de alte cărţi semnate de Erasmus, Boccaccio şi Machiavelli, pe o listă de cărţi pe care Biserica dorea să le ardă: „Însă în lumea lui Poggio era încă permis, ba chiar la modă, să scoţi la iveală ceea ce era înţeles oricum a - proape de toată lumea“. Folosirea unor sur - se marginale în conturarea unei anumite perioade istorice reprezintă, de altfel, una dintre tehnicile favorite ale reprezentanţilor noului istorism. În Clinamen..., Greenblatt nu ezită să folosească deseori această strategie pentru a scoate la iveală contraste ce definesc, în cele din urmă, nu numai perioada renascentistă.

Poemul lui Lucreţiu

În buna tradiţie umanistă, iniţiată de Petrarca, Bracciolini a căutat toată viaţa manuscrise antice prin cele mai izolate mănăstiri din Italia şi Germania, manuscrise pe care, cu o perseverenţă demnă de toată lauda, le-a copiat şi le-a repus apoi în circulaţie. Aşa a găsit, în 1417, într-o bibliotecă monahală, şi poemul lui Lucreţiu, De rerum natura, poem pe care l-a copiat şi l-a trimis prietenului său Niccolò Niccoli. Acesta din urmă, însă, a ţinut pentru sine manuscrisul cîţiva ani buni, ca pe un trofeu. La insistenţele lui Bracciolini, poemul i-a fost înapoiat şi a reintrat, după mai bine de o mie de ani, în circulaţie.

De rerum natura, scris de un discipol al lui Epicur, este, însă, un text păgîn, ateist. Epicur, pe linia lui Democrit şi Leucip, susţinea că „tot ce a existat cîndva şi tot ce va exista vreodată este alcătuit din componente indestructibile, ireductibile ca mărime şi inimaginabil de numeroase“, adică din atomi: „Aflaţi într-o mişcare constantă, atomii intră în coliziune unii cu alţii, gîndea Epicur, şi, în anumite circumstanţe, formează corpuri din ce în ce mai mari. Cele mai mari corpuri care pot fi observate – Soarele şi Luna – sînt făcute tot din atomi, la fel ca fiinţele omeneşti, musculiţele şi grăuntele de nisip. Nu există super-categorii ale materiei şi nici o ierarhie a elementelor. Corpurile cereşti nu sînt creaturi divine care ne stabilesc destinul şi nici nu se mişcă prin vid sub îndrumarea zeilor: ele sînt pur şi simplu o parte a ordinii naturale, structuri enorme alcătuite din atomi, supuse aceloraşi principii ale creaţiei şi distrugerii care guvernează tot ce există“.

În capitolul VIII, „Ordinea firii“, Greenblatt enumeră, sub forma enunţului, cîteva dintre provocările poemului lucreţian: „Toate lucrurile sînt alcătuite din particule invizibile“, „Particulele elementare ale materiei – «seminţele lucrurilor » – sînt eterne“, „Numărul particulelor elementare este infinit, dar forma şi mărimea lor sînt limitate“, „Toate particulele se află în mişcare într-un vid infinit“, „Universul nu are un creator sau un arhitect“, „Orice lucru ia fiinţă ca rezultat al unei abateri“ (de aici titlul cărţii lui Greenblatt, „Swerve“, tradus în română prin latinescul „Clinamen“, care înseamnă „deviere“, „înclinaţie“, şi se referă la cea mai mică mişcare a atomilor, mişcare ce dă naştere unei serii întregi de coliziuni).

Ajunşi în acest punct, întrebarea firească este: cum se împăca credinţa lui Poggio Bracciolini, „eliberatorul“ poemului lucreţian, cu ideile de sorginte epicuriană din poemul lui Lucreţiu, idei care ameninţau, fără doar şi poate, un întreg univers mental? Mai mult, cum de a scăpat acest text de condamnarea Bisericii? O explicaţie ar fi aceea că patima pentru texte antice a lui Bracciolini era atît de mare, încît acesta ar fi sfidat orice risc reprezentat de repunerea în circulaţie a poemului semnat de Lucreţiu. Oricum, era mai atent la exprimarea, la stilul textelor decît la conţinutul lor. Biserica, în secolele următoare, a încercat să anihileze ideile epicuriene, dar fără succes, căci textul era deja multiplicat cu ajutorul tiparului. Astfel, personalităţi ca Machiavelli, Bruno, Morus, Shakespeare, Spenser, Donne, Bacon, Montaigne, Galilei, Voltaire etc. au fost influenţate de ideile reintroduse în circulaţie de poemul lui Lucreţiu.

Nu numai perioada renascentistă este vizată, dar şi Antichitatea şi Evul Mediu ocupă un loc de seamă în cartea lui Greenblatt, descrise la fel de incitant, prin aceeaşi tehnică de evidenţiere a contrastelor şi tensiunilor care definesc acele vremuri. Clinamen... este un volum complex care, prin argumentele convingătoare, dar şi printr-un stil fermecător, impune nu numai un personaj obscur pînă acum, Poggio Bracciolini, ci şi o versiune inedită despre originile modernităţii europene.

Stephen GREENBLATT
Clinamen. Cum a început Renaşterea
Traducere de Adina Avramescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 376 p.

Apărut în ”Observator cultural”, nr. 717/ 03.04.2014