Mănăstiri și cărți


Mănăstirea era un loc al regulilor, dar în scriptorium erau reguli peste reguli. Accesul era interzis tuturor non-scribilor. Domnea o liniște absolută. Scribilor nu le era permis să-și aleagă cărțile pe care urmau să le copieze sau să tulbure liniștea mormântală, cerându-i cu voce tare bibliotecarului cărțile de care aveau nevoie pentru a îndeplini sarcina ce le fusese repartizată. A fost inventat un elaborat limbaj al gesturilor, cu scopul de a facilita comunicarea unor asemenea cerințe, în măsura în care erau permise. Dacă un scrib dorea să consulte o psaltire, făcea semnul general pentru carte – întinzând mâinile și întorcând pagini imaginare –, iar apoi își punea mâinile pe cap, în forma unei coroane, acestea fiind semnul specific pentru psalmii Regelui David. Dacă cerea o carte păgână, după ce făcea semnul general, începea să se scarpine după ureche asemenea unui câine care vrea să scape de purici. Și dacă dorea să i se dea o carte păgână pe care Biserica o considera deosebit de ofensatoare sau periculoasă, trebuia să-și pună două degete în gură, ca și cum s-ar fi împiedicat să vorbească. 


Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea, trad. Adina Avramescu, Humanitas, București, 2014

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii