Cât de ciudat a putut să pară Meșteșugul acesta al Scrisului la prima lui inventare, o putem înțelege de la americanii ăia descoperiți de curând, care erau surprinși să-i vadă pe oameni stând de vorbă cu Cărțile, și cărora le venea greu să creadă că Hârtia ar putea vorbi... Există o Legendă foarte frumoasă în legătură cu Povestea asta, în care-i vorba de un Sclav Indian; acesta, fiind trimis de Stăpânul lui să ducă un Coș cu smochine și o Scrisoare, a mâncat pe Drum o mare Parte din Povara lui, predându-i restul acelei Persoane la care se ducea; aceasta, după ce citi Scrisoarea, și negăsind cantitatea de Smochine corespunzătoare cu ce se spunea acolo, îl învinui pe Sclav că le-a mâncat, făcându-l să afle ceea ce Scrisoarea spunea împotriva lui. Însă Indianul (în pofida acestei dovezi) negă cu nevinovăție Faptul, blestemând Hârtia, ca pe o Martoră falsă și mincinoasă. După câtva timp, fiind el din nou trimis cu o altă asemenea Povară, precum și cu o Scrisoare care spunea Numărul exact de Smochine ce trebuiau să fie predate, el iarăși, potrivit Obiceiului său de mai înainte, mâncă cu lăcomie o mare Parte din ele pe când mergea pe Drum. Însă înainte de a se atinge de ele (ca să prevină orișice Învinuire), El luă Scrisoarea și o ascunse sub o Piatră Mare, liniștindu-se la gândul că, dacă Ea nu o să-l vadă mâncând Smochinele, nu o să poată nicidecum să-l pârască; însă fiind de data asta învinuit și mai tare decât înainte, mărturisi Vina, admirând Hârtia ca pe un Lucru Dumnezeiesc, iar pe viitor promise cea mai mare Fidelitate în orice însărcinare.
(John Wilkins, Mercury, Or the Secret and Swift Messenger, 1641)
0 Comentarii