Unchiului meu, Dorin Nan
Proza lui I.P. Culianu
Spre deosebire de Mircea
Eliade, Ioan Petru Culianu nu a fost un prozator prolific. Primele sale texte
datează încă din vremea adolescenţei și conţin teme care
îl vor bîntui mai apoi pe maturul Culianu, teme mitice, puternice, explorate cu
nesaţ mai înainte și de Eliade: fuga din timp,
dorinţa (de sorginte budistă) de anihilare a eului, lumea ca iluzie, ideea
sacrului camuflat în profan. Culianu nu s-a sfiit să scrie și
un microroman SF, Hesperus, un fel de
reinterpretare a Genezei biblice, în care este menţionată și
arta transformării, acea capacitate de a anula „ficţiunile“ care domină firea
umană (spaţiul, timpul, cauzalitatea naturală etc.), temă care a revenit apoi și
în scrierile sale știinţifice. Pornind de la
propria-i carte despre Re - naștere, Eros și magie în Renaștere. 1484, Culianu scrie un „roman
istorico-detectivistic“, Jocul de smarald,
care amintește foarte mult de cunoscutul roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului. Asta se întîmpla prin 1987, însă romanul nu a
apărut decît după anii ’90 ai secolului trecut. În 1989, apare, în italiană, și
culegerea de povestiri La collezione di smeraldi (Pergamentul
diafan. Ultimele povestiri), unul dintre cele mai bune volume de proză
semnate de Culianu, alături de postumul Tozgrec.
Povestirile volumului, bine scrise, bine proporţionate, pot fi citite, în
ordine variabilă, și drept capitole ale unui
roman. Apare, într-una dintre aceste povestiri, chiar și
obscurul Tozgrec, existînd astfel o punte de legătură cu textele apărute
postum, în 2010, în volumul Tozgrec.
Lucrare nedefinitivată, Tozgrec a
fost scrisă între 1981 și 1984, pe cînd Culianu era
profesor la Universitatea din Groningen, Olanda. Își
numește scrierea, într-o scrisoare către Mircea Eliade, roman
fantastic. Din păcate, manuscrisul de 500 de pagini nu a căpătat o formă
definitivă. Volumul, apărut în 2010, conţine patru versiuni a ceea ce ar fi
trebuit să fie romanul Tozgrec. Cele
patru versiuni se completează într-un mod fericit, oferind un text mai mult
decît incitant. Prozele din volumul Arta
fugii (Polirom, Iaşi, 2002) reprezintă, după cum precizează Tereza
Culianu-Petrescu în „Cuvîntul lămuritor asupra ediţiei“, „cea mai mare parte
din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în
Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972“. O variantă
a acestui volum a figurat într-un proiect de plan editorial pe anul 1971 al
Editurii Eminescu. Refuzul lui Culianu de a colabora cu Securitatea a făcut din
acesta un indezirabil, iar dreptul de a publica în ţară i-a fost revocat. În
consecinţă, volumul nu a mai apărut, în ciuda faptului că a fost menţionat în
proiectul editorial.
De asemenea, dactilograma
predată editurii a dispărut. Arta fugii
de Ioan Petru Culianu, apărut la Polirom, este un volum de tinereţe, o
reconstituire – deşi multe texte din această ediţie din 2002 sînt inedite – a
acelei cărţi planificate pentru publicare în 1971. Aici sînt vizibile marile
teme pe care Culianu le va relua în proza sa de mai tîrziu, teme inspirate, în
mare parte, de filozofia orientală sau de ereziile creştine: Māyā – iluzia,
visul, evadarea din această lume, originea Răului, timpul „trăit cu
impasibilitate ca o fugă fără sfîrşit, o fugă care pătrunde atît de adînc în natura
profundă a timpului însuşi, devorator de vieţi şi de epoci…“. Aici, în aceste
proze, „arta fugii“, a disimulării, a încercării de a evada din lumea materială
anunţă, după cum sesizează Tereza Culianu-Petrescu, acea „mare artă“, „arta
transformării“ din prozele de mai tîrziu ale lui Ioan Petru Culianu. Hesperus, unicul roman SF scris de I.P.
Culianu, cu o „Prefaţă“ din 1982 de Mircea Eliade, este o distopie care, sub
forma unei ficţiuni SF, reia o temă dragă autorului: lumea ca fantasmagorie, ca
produs al minţii omeneşti. Mai exact, este afirmată ideea conform căreia
inteligenţa umană, prin intermediul unei obscure arte a transformării, este
capabilă de a crea noi lumi, după cum o recunoaşte Dennis Horton, unul dintre
personajele romanului: „Trebuie să vă revelez un mister: nu există altă
realitate decît inteligenţa umană. Lumea a venit la fiinţă datorită acesteia,
nu invers… Fiecare dintre voi are putinţa de a cunoaşte fericirea, trăind
veşnic înlăuntrul visului său cel mai intim. Această nouă posibilitate eu o
numesc libertate adevărată… Au fost numeroase inteligenţe capabile de a se
închide în propriul lor vis. Poate că, de fapt, lumea însăşi nu e decît visul
unei astfel de inteligenţe. Oricum ar fi, ea mai are o altă funcţie, dintru
începuturi: aceea de a-i adăposti pe cei zbuciumaţi, pe cei alungaţi din
propriile lor vise de către forţe întunecate. Lumea este locul de adunare a
celor care nu pot să-şi suporte visul…“. Dincolo de acest aspect, să-l numim
teoretic, în care este vorba despre „o forţă capabilă să transforme în acţiune
ideea relativităţii şi a simultaneităţii lumilor“, Hesperus este şi un roman de
aventuri, plin de intrigi, trădări, asasinate (denunţate fiind astfel acele
utopii în slujba cărora nici o crimă nu este odioasă).
În Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, există o proză cu titlul Tozgrec, în care personajul cu acest
nume este un profet, un prezicător a cărui identitate constituie un mister.
Apărea cînd ca „un bătrîn maiestuos, cînd ca un cerşetor păduchios“. Acest
personaj este prezent şi în lucrarea nedefinitivată, publicată postum şi al
cărei titlu este, de asemenea, Tozgrec.
Manuscrisul de 500 de pagini, scris între 1981-1984, pe cînd Culianu profesa la
Universitatea din Groningen, conţine mai multe variante, mai exact patru, care
pot fi citite şi ca nuvele de sine stătătoare, ale unui posibil roman avîndu-l
ca personaj central pe Tozgrec – în tradiţia ocultă, acesta fiind un puternic
magician, discipol al lui Solomon. Planificatul roman al lui I.P. Culianu,
pentru care a elaborat patru variante apărute postum, în 2010, la Editura
Polirom, sub titlul Tozgrec, pornea
de la ideea că masele pot fi manipulate de o voinţă superioară, întruchipată,
în acest caz, de misteriosul Tozgrec. Cum? Prin magie, prin controlul
fantasmelor, prin controlul viselor.
Romanul The Emerald Game/ Jocul de smarald a fost scris de către Culianu,
în colaborare cu H.S. Wiesner, în vara-toamna 1987, şi a fost publicat după
1990. Introducerea creează un context ficţional care mizează pe motivul
manuscrisului găsit, un motiv prezent şi în Pergamentul diafan – carte scrisă,
de asemenea, cu colaborarea lui H.S. Wiesner. Naratorul, care a părăsit România
în 1972 „silit de condiţii neprielnice“, îşi pierde valiza în aeroportul din
Roma. Valiza îi este înapoiată după o săptămînă. În valiză, găseşte un
manuscris vechi legat în piele de viţel. Manuscrisul conţine însemnările unui
englez, Thomas Anglicus, de la sfîrşitul secolului al XV-lea - începutul
secolului al XVI-lea. Con - ţinutul manuscrisului constituie, de altfel,
romanul propriu-zis. Jocul de smarald nu poate fi citit cu folos, însă, fără
pandantul său teoretic, Eros şi magie în
Renaştere. 1484. Astfel, teoriile analizate de I.P. Culianu în Eros şi magie… sînt reluate, prin
personaje ca Marsilio Ficino, şi în roman. Sînt, altfel spus, contextualizate
într-un cadru ficţional. Prozele lui I.P. Culianu sînt intim conectate, şi nu
numai în cazul Jocului de smarald, cu
scrierile sale ştiinţifice, anticipînd chiar, cel puţin în cazul prozelor din
adolescenţă, multe dintre teoriile sale vehiculate în cadrul rigid al textului
teoretic. Interacţiunea dintre lumea ficţiunii şi cea reală este însă mult mai
profundă, iar Ioan Petru Culianu a devenit el însuşi, cu timpul, un personaj
ficţional (literar).
Personajul (literar) I.P. Culianu
În această postură, de personaj literar, îl găsim,
probabil pentru prima dată, în volumul lui Ted Anton, din 1996, Eros, magie şi asasinarea profesorului
Culianu. Autorul reconstituie din frînturi – scrisori, memorii, interviuri
– un „portret compozit, poate plin de ambiguităţi şi contradicţii“. În demersul
său, Ted Anton a recurs, după propria-i mărturisire, la teoria numită
complexitate, conform căreia „în timp ce un tradiţionalist se întoarce în timp
şi, ştiind finalul, potriveşte fiecare piesă ca într-un puzzle care îi oferă o
explicaţie, savantul care adoptă metoda complexităţii ia în consideraţie
diferite versiuni, din unghiurile de vedere ale mai multor jucători, şi
acţionează înainte, privind fiecare acţiune ca pe un produs al şansei şi al
mereu schimbătoarelor posibilităţi de a opta“. Este recognoscibilă aici
viziunea sistemică a lui Culianu, care, cu pretenţii totalizatoare, presupune
întreaga gamă de manifestare a unui fenomen. Metoda reclamă o abordare
complexă, multiplă a unui fenomen, faptul istoric reprezentînd, în acest caz,
un simplu joc al contextului – mai exact, o opţiune dictată de conjunctură. Cum
este, aşadar, surprins Culianu în volumul lui Ted Anton? Volumul, rezultat al
unei ample investigaţii jurnalistice, este trecut cu asupra de măsură prin
filtrul literaturii – o literaturizare care nu concordă cu o perspectivă
jurnalistică obiectivă, dar care oferă, în schimb, unul dintre primele portrete
ale personajului (literar) Ioan Petru Culianu.
Prologul este plasat în
Chicago, în anul 1989, la o petrecere, unde, nu întîmplător, imaginea
profesorului I.P. Culianu înconjurat de studenţi evocă, din negura vremurilor
demult apuse, imaginea unui mag înconjurat de ucenicii săi: „Cîţiva studenţi
stau adunaţi în jurul profesorului Culianu, specialist în practici divinatorii.
Cîţiva încearcă să-l convingă să le spună viitorul. El clatină din cap în semn
că nu. Ei insistă. Nu, nu, spune el. N-are să vă placă. În cele din urmă,
consimte să le facă o demonstraţie pentru vechea artă islamică numită geomanţie.
Cîţiva dintre studenţi îl urmează în dormitor unde se aşază pe podea şi pe
patul pe care invitaţii şi-au îngrămădit hainele. Toată lumea se simte puţin
ameţită. Culianu scoate un pachet de cărţi din buzunarul jachetei sale sport de
croială europenească şi se instalează cu picioarele încrucişate pe covor. Îşi
scoate mocasinii, ca şi ceilalţi. În timpul petrecerii se purtase atît de
natural, încît mulţi dintre ei nici nu-şi dăduseră seama că este profesor...
Culianu era un bărbat
timid, cu un accent ciudat, extrem de discret în privinţa propriei sale
existenţe, fiind în schimb printre puţinii profesori dispuşi să stea de vorbă
cu studenţii despre viaţa lor. Cînd zîmbea făcea gropiţe în obraji, iar ochii
întunecaţi păreau să privească dincolo de interlocutor. Avea tenul palid şi
pomeţii proeminenţi, şi un fel deschis de a fi, blînd şi entuziast. La cursuri,
spuneau unii, divaga prea mult; alţi profesori îşi pregăteau mai bine studenţii
pentru examene. Dar pentru mulţi dintre aceştia, Culianu, autor a treisprezece
cărţi traduse în cinci limbi, era singurul savant cunoscut de ei care studia
religia ca pe o entitate reală şi o forţă motrice a existenţei umane“. Iată un
prim portret care îl surprinde pe I.P. Culianu într-o postură de vrăjitor, de
geomant. Apetenţa acestuia pentru ocultism este evidentă, ca şi plăcerea de a
epata, de a surprinde. Cu toate astea, explicaţia lui în legătură cu arta
geomanţiei nu aderă la ocultismul iraţional, dimpotrivă: „Mintea. Totul este în
minte“ (o replică demnă de realul Culianu!). Asasinatul lui I.P. Culianu este
redat, la rîndu-i, tot sub formă ficţională, o poveste din care legăturile cu
iz speculativ şi senzaţional nu lipsesc.
Claudio Gatti, de asemenea
jurnalist de investigaţii, ceva mai onest în demersul său, publică în 1996, în
acelaşi an, iată, cu Ted Anton, romanul Il
presagio/ Prevestirea. Romanul o are ca protagonistă pe ziarista Joan Davis
de la Chicago Tribune, care investighează asasinatul profesorului Culianu. În
primele paginii ale romanului este redat un vis al lui Culianu în care un
porumbel este decapitat de un ventilator – o prevestire a asasinatului căruia
îi va cădea victimă chiar a doua zi, pe 21 mai 1991. Şi în acest roman,
profesorul Culianu apare în postura de geomant, de data asta pentru a impresiona
o tînără ziaristă, pe Joan Davis, cu care se întîlneşte, cu o zi înainte de a
fi asasinat, pentru un interviu. Latura excentrică a personalităţii savantului
român este, şi de această dată, bine punctată: „Citirea viitorului în cărţi
este o artă care mă fascinează încă din prima tinereţe. Întotdeauna mi-a plăcut
să fac predicţii. În plin trafic, la un semafor sau la o intersecţie mă amuz
prezicînd încotro se va îndrepta o anume maşină. E o senzaţie cu totul ieşită
din comun. Să ştii ce urmează să se întîmple este ca şi cum ai face ca acel
lucru să se întîmple“. De altfel, Joan Davis ştia „că profesorul Culianu avea
faima unui excentric“. Ceea ce pare însă a-l preocupa cu precădere pe I.P.
Culianu, personajul lui Gatti, este acea capacitate a minţii umane de a crea
lumi, de a le face reale, preocupare, de altfel, esenţială şi pentru realul
Culianu: „Vedeţi dumneavoastră, mintea omenească e nemărginit de puternică,
atît de puternică încît creează practic tot ceea ce este perceptibil. Iar cel
mai mare vis al meu – unii l-ar putea numi obsesie – este să înţeleg cum poate
mintea să inventeze o lume imaginară şi să o exprime atît de realist, încît să
devină reală“.
Relaţia dintre I.P. Culianu
şi Mircea Eliade nu a scăpat nici ea ficţionalizării. Este reiterată de Norman
Manea în romanul său din 2009, Vizuina,
prin relaţia dintre Cosmin Dima şi Mihnea Palade. Dincolo de personajele de
hîrtie, pot fi ghicite cu uşurinţă modelele. Pe bună dreptate i s-a reproşat
romancierului faptul că nu a folosit numele reale ale personajelor din moment
ce totul este atît de transparent încît nu mai există îndoieli în privinţa
identităţii acestora. Într-o primă fază, mărturisirile lui Norman Manea în ceea
ce priveşte modelele personajelor sale sînt mai mult decît explicite: „În noua
mea carte voi scrie mai multe despre moartea lui Ioan Petru Culianu, asasinat
la începutul anilor ’90 la Chicago. A existat un interviu în sensul acesta, al
cuiva pe care prefer să nu-l numesc, care a luat legătura cu comunitatea română
naţionalistă din Chicago şi a discutat moartea lui Culianu. Iar ei au spus:
«Culianu a fost membru al familiei». După cum ştiţi, în limbajul mafiei,
familia are o anumită structură... Cine trădează este pedepsit. Acesta era un
răspuns pe care m-am bazat cînd am scris despre cauza morţii lui Culianu...“.
Mai apoi, după apariţia romanului, Norman Manea a părut destul de ezitant în
privinţa celor de mai sus, oarecum intimidat de cele afirmate înainte de
apariţie, susţinînd că „acolo unde ar putea exista unele vagi conexiuni, ele
sînt cerute de logica epicului de roman şi sînt transfigurate în ficţiune“.
Culianu apare şi în romanul lui Norman Manea ca un extravagant, un personaj
care se ocupă de „aventuri esoterice“ şi care „citeşte semnele codificate ale
destinului“. Agitat, nervos, uneori incoerent, Mihnea Palade aminteşte întru
cîtva de acel Culianu evocat în numeroase texte. Poza de ocultist mai mult sau
mai puţin priceput, reluată deja pînă la saţietate, a devenit un clişeu
prezent, iată, şi în romanul lui Norman Manea. Relaţia Eliade-Culianu este
evocată şi de Caius Dobrescu în romanul Minoic
(Polirom, 2011). Spre deosebire de romanul lui Norman Manea, la Caius Dobrescu
respectiva relaţie este din plin ficţionalizată sub masca diverselor genuri
literare. Cu toate acestea, profesorul Tidid (Titi) Diomed Caraiani şi
discipolul acestuia, Dinu Dima, trimit, neîndoielnic, la Eliade şi Culianu.
Totul în acest text al lui Caius Dobrescu este privit în notă parodică, iar
portretele, distorsionate. Dinu, paranoic, speriat, suspicios, comunică cu
prietenul său Nicu Stoica, proaspăt sosit în America, printr-un alfabet
„minoic“ inventat de ei în tinereţe. Într-o oarecare măsură, acest personaj
aminteşte de acel Culianu care era de o suspiciune aproape paranoică.
Şi
Ruxandra Cesereanu, în romanul- frescă Un
singur cer deasupra lor (Polirom, 2012), îi dedică un capitol, „Petru“, lui
I.P. Culianu. Într-un stil care aminteşte de romanul lui Culianu Hesperus, este
evocată o lume utopică a viitorului – deşi se face referire la ea, cu subînţeles,
ca la o societate „a trecutului alternativ“ –, numită Subboreea, o lume privată
de sentimente adevărate, unde tot ce ţine de emoţie este controlat de la un
panou de comandă, o lume din care lipseşte arta fantastică, imaginaţia fiind,
după modelul platonician, alungată din cetate. La suprafaţă însă, Pămîntul este
dominat de Călugări – de fapt soldaţi ai unei armate de secesiune – care îi
vînează pe cei goi, fără sentimente, cu ajutorul unor animale special dresate,
nişte corcituri între vulpi şi dihori. În a doua parte a capitolului, ni se
dezvăluie că episodul de - spre Subboreea este o bucată de proză scrisă de
Petru Vlaia, discipol al lui Helian. Şi în acest caz aluziile sînt mai mult
decît transparente. Este redată chiar şi perspectiva asasinului lui Petru
Vlaia, Lie, învăţat de mic să asculte de cei puternici, care „ajunsese de
bunăvoie în miliţie, apoi trecuse la Securitate și
nu-i părea rău, se simţea om ajuns Lie, îi controla pe alţii, îi muștruluia,
îi mai și pocnea, era viaţă, nu glumă“. Culianu, şi în acest
roman, este surprins în postura de „mag“, un mag care, totuşi, trezeşte şi
suspiciuni printre studenţii lui: „Petru Vlaia era privit cu suspiciune de o
parte din studenţii săi, chiar dacă o altă parte dintre ei erau fascinaţi de
el, văzîndu-l ca pe un magician din altă lume, coborît pe pămînt“. Chiar şi
Saul Bellow face aluzie, episodic, în Ravelstein, la relaţia dintre Eliade şi
Culianu. Ioan Petru Culianu a fost, pare-se, după cum reiese şi din numeroasele
evocări, un personaj pitoresc, uşor de reţinut mai ales datorită interesului
său pentru ocultism. De aici pînă la personajul literar nu a mai fost decît un
pas, făcut pentru prima dată de către Ted Anton, urmat apoi şi de prozatori ca
Norman Manea sau Ruxandra Cesereanu. Personajul literar, însă, rămîne într-o
oarecare măsură, după cum s-a putut constata, prizonierul unor clişee reluate
cu asupra de măsură, multe laturi ale personajului real, mai puţin
senzaţionale, rămînînd neexploatate.
Bibliografie
Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului
Culianu, Nemira, Bucureşti, 1997. Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, Polirom, Iaşi, 2013. I.P. Culianu, Arta fugii, „Prefaţă“ de Dan C.
Mihăilescu, Polirom, Iaşi, 2002. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484, ed. a 3-a, traducere din limba
franceză de Dan Petrescu, „Prefaţă“ de Mircea Eliade, „Postfaţă“ de Sorin
Antohi, Polirom, Iaşi, 2012. I.P. Culianu, Hesperus, „Prefaţă“ de Mircea
Eliade, Polirom, Iaşi, 2004. I.P. Culianu, Jocul
de smarald, traducere din limba engleză de Agop Bezerian, Polirom, Iaşi,
2011. I.P. Culianu, Pergamentul diafan,
traducere de Mihaela Gliga, Mihai Moroiu şi Dan Petrescu, Polirom, Iaşi, 2013.
I.P. Culianu, Tozgrec, ediţie
îngrijită şi traduceri de Tereza Culianu-Petrescu, Polirom, Iaşi, 2010. Caius
Dobrescu, Minoic, Polirom, Iaşi,
2011. Claudio Gatti, Prevestirea,
Polirom, Iaşi, 2005. Norman Manea, Vizuina,
Polirom, Iaşi, 2009.
Apărut în Observator cultural nr. 685/ 8.08.2013
0 Comentarii