Ioan Petru Culianu despre Mircea Eliade (sau despre o monografie incomodă) (I)

Andrei Oişteanu a afirmat, pe bună dreptate, că „Una din grilele prin care poate fi «citit» destinul lui I.P. Culianu este relaţia lui cu Mircea Eliade”[1]. Această „grilă”, însă, atrage atenţia acelaşi Andrei Oişteanu, „nu este întotdeauna operantă şi nu trebuie folosită excesiv, ci cu prudenţă”[2]. În abordarea relaţiei Eliade-Culianu voi încerca, aşadar, în rândurile următoare, să fiu prudent, adică nici să-l eliadizez pe Culianu, dar nici să-l înfăţişez ca pe un obstinat contestatar al operei maestrului său, deşi, în mare parte, volumele lui Culianu au luat naştere şi/mai ales dintr-o distanţare critică de ideile eliadiene (ceea ce, într-un fel, ar echivala tot cu o eliadizare, dar cu una având la bază negaţia; iată, altfel spus, eliadizarea lui Culianu pare, dintr-un anumit punct de vedere, inevitabilă!)[3]. De altfel, Ioan Bogdan Lefter constată, privitor la cele de mai sus, următoarele: „Există între Culianu şi Eliade atâtea asemănări, încât discuţia despre Culianu fără Eliade nu cred că se va putea purta uşor vreodată. Eliade, mai vârstnic, venind din altă istorie, cu un traseu internaţional care a traversat secolul, poate fi discutat fără discipoli, însă Culianu fără Eliade cred că e greu de imaginat. Ceea ce nu înseamnă că, în cazul lui Culianu, avem de a face doar cu o reparcurgere a unui traseu şi nici că nu există, cum am spus, asimetrii importante între traseele şi personalităţile lor”[4].

Relaţia Eliade-Culianu, în diferitele ei etape, a fost una sinuoasă, plină de tensiuni mai mult sau mai puţin evidente. Monografia lui Culianu dedicată operei lui Mircea Eliade poate fi considerată, într-o anumită măsură, începutul unei contestări care anticipa viitoarea cale aleasă de Culianu în cercetarea religiilor, o cale construită într-un evident contrast cu cea a maestrului său[5] (şi nu numai, dacă ne gândim că perspectiva sistemică asupra istoriei religiilor propusă de Culianu invalidează multe dintre supoziţiile cercetătorilor adepţi ai istoricismului, şi cum mai toţi erau şi sunt adepţi ai istoricismului, ne putem da seama cât de popular era şi este Culianu printre aceştia)[6]. De aici, însă, nu trebuie trasă concluzia că avem de-a face cu o operă a unui spirit exclusiv negator, o operă care nu propune, în afara contestărilor, nimic propriu şi de valoare: „Cu alte cuvinte, el nu încearcă să-şi edifice propriile sale teorii pe negarea explicită a celor anterioare. Ce pune I.P. Culianu în locul teoriilor implicit contestate? El propune, de exemplu, teza «tradiţiei culturale» şi a «transmiterii cognitive», adică – simplificând la maximum – teza transmiterii prin tradiţie a unui «set de reguli», care «generează în minţile oamenilor rezultate similare (nu identice) pe o perioadă de timp infinită»”[7].

Un lucru este cert: Ioan Petru Culianu a fost primul intelectual român care a scris, până în 1978, o monografie despre Mircea Eliade în care să fie studiată „sistematic întreaga creaţie eliadiană, din 1921 până în 1976”[8]. Lucrurile stăteau cam în felul următor: în România, Mircea Eliade a fost un scriitor prohibit până pe la sfârşitul anilor '60 ai secolului trecut, iar cercetătorilor occidentali care s-au ocupat de opera eliadiană le erau inaccesibile scrierile de până la plecarea din România a acestuia. În plus, materialul pentru această monografie s-a îmbogăţit în perioada în care Culianu a stat în preajma lui Eliade în 1975, invitat fiind în calitate de cercetător postdoctoral (pro forma) la Divinity School. Volumul lui Culianu era, în aceste condiţii, fără a exagera, poate cel mai concludent dintre toate apariţiile de până atunci   - majoritatea acestora fiind, de altfel, articole sau eseuri - în ceea ce priveşte scrierile lui Eliade. De asemenea, Culianu este unul dintre primii intelectuali români care a scris deschis, fără ocolişuri, despre generaţia interbelică. După cum am precizat, încă din acest volum tânărul savant român, în vârstă de doar 28 de ani la apariţia, în 1978, a monografiei, se distanţează critic de cel datorită căruia a ales calea studiului istoriei religiilor. Deseori, însă, Culianu, în cazul unor personalități ale perioadei interbelice românești, este mai degrabă impertinent decât critic - de pildă, nu ezită a-l numi pe P.P. Negulescu „academician superficial dar cu multă faimă locală”[9].

Ce îi reproşează Ioan Petru Culianu lui Mircea Eliade? În primul rând, faptul că uneori „vorbeşte cu imprudenţă de difuziunea «universală» sau «aproape» universală (ori altele asemănătoare) a unui motiv sau simbol religios”[10]. Lui Culianu i s-a părut neverificabilă teoria eliadiană a „arhetipurilor”, spre deosebire de cea a lui C.G. Jung care este, în anumite limite, verificabilă. La Mircea Eliade, constată tânărul savant român, arhetipul are o semnificaţie oscilantă, de multe ori amintind de sensul jungian, cel de „model preformativ al conştiinţei”, ceea ce nu e de mirare, căci Eliade a fost puternic influenţat de teoria arhetipurilor elaborată de psihiatrul elveţian. În concepția eliadiană, arhetipul se doreşte a fi, în semnificaţia sa istorico-religioasă, o „categorie preformală şi preformativă, model la care se referă sau se conformează ceva”[11] (însuşi Eliade, în scrisoarea către Culianu şi publicată la începutul monografiei, recunoaşte că obiecţia legată de „arhetip” i-a atras atenţia şi că această noţiune este, în fapt, improprie pentru ceea ce a dorit el să indice: model exemplar). Dar cum poţi verifica o asemenea informaţie? Jung şi-a probat teoria printr-un volum în care argumentele erau destul de plauzibile, e vorba de Psihologie şi alchimie. În cazul lui Eliade, ar fi destul de dificil, ca să nu spun imposibil de demonstrat viabilitatea teoriei sale despre arhetip, fapt sesizat şi de Culianu. De altfel, el de multe ori a susținut că opera lui Mircea Eliade e mai degrabă bazată pe intuiţii, decât pe fapte verificabile[12]. E drept, pe nişte intuiţii nu de puţine ori geniale, dar care rămân, până la urmă, nişte intuiţii. Mai mult, tânărul Culianu considera, în monografia din 1978, că istoria religiilor, până în acel moment, „nu a reuşit să răspundă exigenţelor care se cer unei ştiinţe”[13].

Culianu contestă, de asemenea, şi opinia lui Eliade referitoare la întâlnirea benefică dintre Occident şi civilizaţiile extra-occidentale, o întâlnire din care Occidentul ar putea învăţa lecţia antiistorică a acestor civilizaţii. Orientul, însă, se transformase enorm sub influenţa occidentală încă din perioada în care Eliade predica despre această întâlnire. Practic „Orientul de acum un secol, sau măcar de acum 50 de ani, nu mai există”[14], sesiza Culianu pe bună dreptate, India lui Eliade fiind, în fapt, un construct cu rol de refugiu. Critica lui Ioan Petru Culianu, după cum se poate constata, nu este una subtilă, deşi uneori pare că se strecoară cu inocenţă printre celelalte considerațiuni din volumul dedicat lui Eliade. 

---

[1] A. Oişteanu, Religie, politică şi mit: texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, Iaşi, Polirom, 2007, p.104.

[2] Ibidem, p. 111.

[3] E de evitat situaţia extremă în care Culianu este „valorificat” prin denigrarea lui Eliade. Sorin Alexandrescu, în 2002, în cadrul conferinţei „Culianu versus Eliade”, referindu-se la această tendinţă, face o remarcă de bun-simţ: „Mi se pare ciudat că mulţi dintre comentatorii lui Culianu, dorind să-l valorifice, cred că pot s-o facă dând în Eliade. Mi se pare puţin caraghios. E loc pentru amândoi, mai ales în cultura română” (Ibidem, p. 206).

[4] Ibidem, pp. 184-185.

[5] În ciuda vocilor negatoare, consider că Eliade a fost un maestru, în adevăratul sens al termenului, pentru Culianu, chiar dacă la început într-un mod indirect. Discipolul şi-a ales maestrul, iar maestrul şi-a ales discipolul. Această relaţie maestru-discipol s-a conformat etapelor corespunzătoare unei relaţii de acest tip: admiraţia discipolului pentru maestru, apoi dorinţa de detaşare, de ieşire din umbra acestuia. Se poate spune că destinul lui Culianu s-a construit într-o permanentă raportare la personalitatea copleşitoare a maestrului, adică a lui Eliade. Întrebat fiind dacă se consideră discipolul lui Eliade, Culianu recunoaşte, într-un mod oarecum original, implicându-l şi pe Eliade, acest lucru: „Eu am spus întotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade, în măsura în care Domnia Sa îmi recunoaşte această calitate. Întrucât, în repetate rânduri, recunoaşterea s-a produs – sunt un discipol al Domniei Sale” (A. Oişteanu, op. cit., p. 91). Mai departe, Culianu mărturiseşte că „Mă leagă de Mircea Eliade, aş zice, toată existenţa mea, pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul în care, în primul an de facultate, într-o criză de identitate pe care mulţi o au, am pus mâna pe cărţile lui… Visul a devenit realitate în măsura în care am avut ocazia de a-i fi aproape, de a studia cu el în Statele Unite şi m-am bucurat în nenumărate rânduri de atenţia sa binevoitoare – începând de la sugestii pentru primele mele articole, până la prefaţa ultimelor cărţi care mi-au apărut…” (Ibidem, p, 91).

[6] De altfel, după cum bine a remarcat A. Oişteanu, Culianu a contestat „orice valoare abordării psihanalitice a extazului mistic şi a călătoriilor extramundane” (A. Oişteanu, op. cit., p.113). S-a delimitat de teoria inconştientului colectiv a lui C.G. Jung, considerând-o mult prea vagă, dar şi de reprezentanţii şcolii germane de istorie a religiilor (W. Anz, W. Bousset, R. Reitzenstein etc.). L-a contestat şi pe Carlos Castaneda, numindu-l şarlatan, într-o perioadă în care acesta era în vogă în Statele Unite.

[7] A. Oişteanu, op. cit., p. 114.

[8] I.P.Culianu, Mircea Eliade, ediţia a 2-a revăzută, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 22.

[9] Ibidem, p. 17. Această atitudine contestatoare cu nuanţe de zeflemea îl caracteriza din plin pe Culianu. De aici, poate, şi încercarea lui Matei Călinescu de a o atenua printr-o explicaţie binevoitoare: „Simţeam apoi, la acest om cu o minte atât de încăpătoare, care izbutea să controleze o uriaşă masă de cunoştinţe precise, o anume slăbiciune a acelei inteligenţe morale care vine din sfâşierea exilului, din sentimentul ireversibilului şi al ireparabilului. Culianu era în fond un optimist, un om plin de energie, orientat spre viitor, cu încredere în propriul său viitor profesional. (Îmi explicam astfel părerea sa mai degrabă negativă despre Cioran, pe care eu îl admiram, dar pe care el îl vedea ca pe un personaj comic, torturat de false dileme existenţiale, un fel de Woody Allen apocaliptic)” (M. Călinescu, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 11-12).

[10] Ibidem, p. 24.

[11] Ibidem, p. 50.

[12] Ibidem, p. 25.

[13] Ibidem, p. 23.

[14] Ibidem, p. 22.

Text apărut în Studii literare: Studii și cercetări ale doctoranzilor filologi, coord.: Ovidiu Moceanu, Brașov: Editura Universității Transilvania, 2011