Despre o Lolita românească







Virginica de Ovidiu Simion este poate cel mai neîndreptățit roman românesc al ultimilor ani. Apărut la editura brașoveană Aula în 2008, Virginica a fost ignorat într-un mod aproape inexplicabil atât de critica de specialitate (au existat însă câteva cronici semnate de Caius Dobrescu, Andrei Terian, Tudorel Urian), cât și de cititori (de așteptat, căci mulți cititori sunt, în fapt, manipulați de critici; ce mai, un adevărat cerc vicios!). Bine, am spus aproape inexplicabil. Unul dintre motivele acestei nedreptăți ar fi acela că editura brașoveană, în ciuda faptului că se bucură de un oareșce prestigiu în lumea editorială, și asta pentru că este patronată de Alexandru Mușina, nu are o rețea de distribuire a cărților bine pusă la punct. Asta în primul rând. 

În al doilea rând, ar fi subiectul romanului, care trimite în mod evident la Lolita lui Nabokov (de a cărui traducere, trebuie menționat, Ovidiu Simion s-a apucat cu ani în urmă; nimeni nu a văzut-o până acum, singurul rezultat palpabil fiind o foarte interesantă cărticică despre romanul lui Nabokov, Metamorfozele Lolitei, apărută, de asemenea, la editura Aula în 2009, în care este publicat un fragment omis de Horia Florian Popescu în traducerea sa în română a Lolitei). Așadar, scrierea lui Ovidiu Simion a fost considerată o rescriere evidentă a romanului în cauză, drept pentru care, în esență, nu aduce nimic nou. Este adevărat, dar până la un punct. Avem, după cum au remarcat și recenzenții romanului lui O. Simion, un triunghi erotic asemănător celui din Lolita (bărbatul, femeia și nimfeta), dar personajul masculin, Nene, un profesor de limba și literatura română la un liceu din provincie, suferind cu nervii, este, după părerea mea, un fermecător personaj care nu are în comun cu Humbert Humbert al lui Nabokov decât vârsta și slăbiciunea pentru nimfete (îndeajuns, ar spune unii răutăcioși! a, da, personajul nostru este și un admirator al romanului Lolita!). Nene este un bărbat pe la patruzeci de ani -aflat, iată, într-o perioadă fatidică-, hipersensibil din punct de vedere nervos, cult, care nu își găsește locul în această lume meschină, ipocrită etc. Clișeistic personaj, s-ar putea spune. Există o scuză: personajul este, oarecum, un prizonier al livrescului. În primul rând, el este construit pornind de la livresc; apoi, el însuși, în calitate de narator, folosește un limbaj prețios implicând diverse referințe literare. Dar Nene este, pe de altă parte, în mare măsură, Ovidiu Simion (afirmația poate părea un loc comun, dar nu e chiar așa!). De-aici viul care însuflețește venele livrești ale personajului. Trama romanului este simplă: naratorul, Nene, întâlnește într-un sanatoriu de boli nervoase o femeie, Ludmila Anason, cu care se va căsători. Admirator al lui Nabokov, Nene va deveni o victimă facilă  a Virginicăi Anason, fiica sa vitregă, o nimfetă capricioasă, începând cu aceasta o relație incestuoasă. Iată cum a debutat totul: ”Acum trei ani, Paștele a picat pe 5 mai, chiar de ziua Virginicăi, Împlinea 11 ani. Eram la masă cu toții: eu, maică-sa, Sandu (foarte țeapăn, îmbrăcat festiv cu primul sacou din viața lui și Bubu (străbunicul sărbătoritei)… Virginica băuse resturile din trei pahare de vin și mi se așezase în brațe, roșie la față și somnoroasă… Am dat s-o pup pe creștet, tandru, dar în treacăt, așa cum fac părinții de obicei. Totuși, preț de câteva clipe, privirea mea amuzată a zăbovit asupra fâșiei de piele alb-rozalie care se pierdea, treptat, într-o obscuritate pulsatilă la câțiva centimetri deasupra stomacului îngust, sub gulerul larg al bluzei apretate și foșnitoare. «Fiți atenți – am spus – copilei au început să-i crească sânii». Ceilalți (chiar și Sandu cel apatic) ne-au privit contrariați: întâi pe mine, apoi pe Virginica. Pe urmă au izbucnit toți în râs. În ochii maică-sii a părut că lucește o luminiță de mândrie, care s-a stins însă repede.” Obsesia lui Nene pentru Virginica ia diverse forme, de la tragicul cel mai profund până la ilarul cel mai absurd, în background dominând o cruntă (auto)ironie. De exemplu, încercând să recupereze de la un ”bagabont de cartier” o casetă în care nimfeta Virgi face pe actrița porno, Nene mănâncă de la bagabont o bătaie soră cu moartea. În timp ce-l lovea, ”bagabontul” îi dezvăluie traseul buclucașei casete: ”«Auzi, tăticu' lui Virgi!, a zis în șoaptă Prepon cu glas batjocuritor. Hai bă, să-mi fac pomană de tine, dă-te-n brânza pulii, că și-așa n-avem martori pe-aici. Caseta n-o am, asta ți-am spus drept. I-am vândut-o unui pervers cu fetițele: gagicuțe, puștoaice, chestii-trestii-scame, care zice că scrie cărți, în pizda mă-sii… Unu' Tavi Nu-știu-cum. Întreab-o pe Virgi că-ți spune ea, dacă vrea. Are și o carte de la el, cu dedicație: El și… Clema… Clementina… mă-sii… sau cam așa ceva.” Ei bine, Ovidiu Simion este și autorul unei plachete de versuri cu titlul Eu și Albertina. Și nu e singura aluzie de acest gen din text. De asemenea, există pasaje cutremurătoare (uneori de un lirism incontestabil), aflate sub semnul unui vizibil surmenaj, în care normele ordinare sunt denunțate în toată falsitatea lor. Întru edificare, voi da un citat ceva mai lung: ”Bărbații au inventat dragostea, acesta este adevărul dureros (și pentru afirmația asta sunt gata oricând să dau piept cu ONG-ul Feministelor Oripilate de Atitudinea Incorectă Politic a Masculilor Șovini și Sexiști) – iar fetițele-fetele-femeile au învățat cum s-o folosească, exclusiv pentru uzul propriu, ca pe o lingură, ca pe o furculiță, ca pe un cuțit bine ascuțit sau ca pe o lancetă – lucru cert – cel puțin tot atât de cert ca și faptul că, în ultimele două săptămâni, renunțând complet la medicamentația de întreținere, chiar și la cea soft, banal adjuvantă, mă aflu într-un continuu sevraj, despre care nu știu deloc nici când o să înceteze, nici dacă va mai înceta vreodată. Ah, Anton Pavlovici (ba nu: Vladimir Vladimirovici!), tânjesc să vorbesc cu cineva, să citesc culcat în hamac despre iaci tibetani cocoșați și păroși, despre tundră, dropii, mesteceni pitici și sălcii polare, să scriu sonete vizionare, să mânuiesc un baros într-o mare uzină, să pup pe obraji un siderurgist ostenit ieșit din tura de noapte, scăpat din placenta de pulberi grele, să cânt din balalaică și garmoșkă o ciatușkă, să bat tureatca dezlnățuit și să dau cu basca de pământ, să prind toartele orizontului în pumnii mei de pălmaș și să-i strig naturii în fața că e curvă, pentru că este frumoasă până la lacrimi și indiferentă și o să-mi supraviețuiască, să construiesc, să construiesc, să construiesc - și să rămân turnat în bronzul dimineții, cățărat pe stabilopozi, al mal de mare, pe faleză, ca să privesc la nesfârșit valurile hiperboreeene înspumate, izbindu-se furtunoase și apoi limpezite de țărm…”. O scriitură sigură, când tensionată, încordată, când relaxată, detașată, fac din romanul Virginica un regal literar. Cu siguranță vor fi satisfăcuți și gurmanzii (literari) pretențioși, sofisticați, care nu se lasă fermecați cu una cu două, lăsând deoparte coperta prea puțin inspirată a romanului (deși a fost concepută de maestrul Tudor Jebeleanu). Probabil, dacă va exista, o a doua ediție va fi mai bine concepută și mai bine primită pe piața literară. Merită!




Ovidiu Simion, Virginica, Brașov: Aula, 2008, 272 p.



Trimiteți un comentariu

0 Comentarii