Virginica de
Ovidiu Simion este poate cel mai neîndreptățit roman românesc al ultimilor ani.
Apărut la editura brașoveană Aula în 2008, Virginica
a fost ignorat într-un mod aproape
inexplicabil atât de critica de specialitate (au existat însă câteva cronici
semnate de Caius Dobrescu, Andrei Terian, Tudorel Urian), cât și de cititori
(de așteptat, căci mulți cititori sunt, în fapt, manipulați de critici; ce mai,
un adevărat cerc vicios!). Bine, am spus aproape
inexplicabil. Unul dintre motivele acestei nedreptăți ar fi acela că editura
brașoveană, în ciuda faptului că se bucură de un oareșce prestigiu în lumea
editorială, și asta pentru că este patronată de Alexandru Mușina, nu are o
rețea de distribuire a cărților bine pusă la punct. Asta în primul rând.
În al
doilea rând, ar fi subiectul romanului, care trimite în mod evident la Lolita lui Nabokov (de a cărui
traducere, trebuie menționat, Ovidiu Simion s-a apucat cu ani în urmă; nimeni
nu a văzut-o până acum, singurul rezultat palpabil fiind o foarte interesantă
cărticică despre romanul lui Nabokov, Metamorfozele
Lolitei, apărută, de asemenea, la editura Aula în 2009, în care este
publicat un fragment omis de Horia Florian Popescu în traducerea sa în română a Lolitei). Așadar, scrierea lui Ovidiu
Simion a fost considerată o rescriere
evidentă a romanului în cauză, drept pentru care, în esență, nu aduce nimic nou. Este
adevărat, dar până la un punct. Avem, după cum au remarcat și recenzenții
romanului lui O. Simion, un triunghi erotic asemănător celui din Lolita (bărbatul, femeia și nimfeta),
dar personajul masculin, Nene, un profesor de limba și literatura română la un
liceu din provincie, suferind cu nervii, este, după părerea mea, un fermecător
personaj care nu are în comun cu Humbert Humbert al lui Nabokov decât vârsta și
slăbiciunea pentru nimfete (îndeajuns, ar spune unii răutăcioși! a, da, personajul
nostru este și un admirator al romanului Lolita!).
Nene este un bărbat pe la patruzeci de ani -aflat, iată, într-o perioadă
fatidică-, hipersensibil din punct de vedere nervos, cult, care nu își găsește
locul în această lume meschină, ipocrită etc. Clișeistic personaj, s-ar putea spune.
Există o scuză: personajul este, oarecum, un prizonier al livrescului. În
primul rând, el este construit pornind de la livresc; apoi, el însuși, în
calitate de narator, folosește un limbaj prețios implicând diverse referințe
literare. Dar Nene este, pe de altă parte, în mare măsură, Ovidiu Simion (afirmația poate părea un loc comun, dar nu e chiar așa!).
De-aici viul care însuflețește venele livrești ale personajului. Trama romanului este simplă: naratorul, Nene, întâlnește într-un sanatoriu de boli
nervoase o femeie, Ludmila Anason, cu care se va căsători. Admirator al lui
Nabokov, Nene va deveni o victimă facilă a Virginicăi Anason, fiica sa vitregă,
o nimfetă capricioasă, începând cu aceasta o relație incestuoasă. Iată cum a
debutat totul: ”Acum trei ani, Paștele a picat pe 5 mai, chiar de ziua
Virginicăi, Împlinea 11 ani. Eram la masă cu toții: eu, maică-sa, Sandu (foarte
țeapăn, îmbrăcat festiv cu primul sacou din viața lui și Bubu (străbunicul
sărbătoritei)… Virginica băuse resturile din trei pahare de vin și mi se
așezase în brațe, roșie la față și somnoroasă… Am dat s-o pup pe creștet,
tandru, dar în treacăt, așa cum fac părinții de obicei. Totuși, preț de câteva
clipe, privirea mea amuzată a zăbovit asupra fâșiei de piele alb-rozalie care
se pierdea, treptat, într-o obscuritate pulsatilă la câțiva centimetri deasupra
stomacului îngust, sub gulerul larg al bluzei apretate și foșnitoare. «Fiți
atenți – am spus – copilei au început
să-i crească sânii». Ceilalți (chiar și Sandu cel apatic) ne-au privit contrariați:
întâi pe mine, apoi pe Virginica. Pe urmă au izbucnit toți în râs. În ochii
maică-sii a părut că lucește o luminiță de mândrie, care s-a stins însă
repede.” Obsesia lui Nene pentru Virginica ia diverse forme, de la tragicul cel
mai profund până la ilarul cel mai absurd, în background dominând o cruntă
(auto)ironie. De exemplu, încercând să recupereze de la un ”bagabont de
cartier” o casetă în care nimfeta Virgi face pe actrița porno, Nene mănâncă de la
bagabont o bătaie soră cu moartea. În timp ce-l lovea, ”bagabontul” îi
dezvăluie traseul buclucașei casete: ”«Auzi, tăticu' lui Virgi!, a zis în
șoaptă Prepon cu glas batjocuritor. Hai bă, să-mi fac pomană de tine, dă-te-n
brânza pulii, că și-așa n-avem martori pe-aici. Caseta n-o am, asta ți-am spus
drept. I-am vândut-o unui pervers cu fetițele:
gagicuțe, puștoaice, chestii-trestii-scame, care zice că scrie cărți, în pizda
mă-sii… Unu' Tavi Nu-știu-cum. Întreab-o pe Virgi că-ți spune ea, dacă vrea.
Are și o carte de la el, cu dedicație: El
și… Clema… Clementina… mă-sii… sau cam așa ceva.” Ei bine, Ovidiu Simion
este și autorul unei plachete de versuri cu titlul Eu și Albertina. Și nu e singura aluzie de acest gen din text. De
asemenea, există pasaje cutremurătoare (uneori de un lirism incontestabil), aflate
sub semnul unui vizibil surmenaj, în care normele ordinare sunt denunțate în
toată falsitatea lor. Întru edificare, voi da un citat ceva mai lung: ”Bărbații
au inventat dragostea, acesta este adevărul dureros (și pentru afirmația
asta sunt gata oricând să dau piept cu ONG-ul Feministelor Oripilate de Atitudinea Incorectă Politic a Masculilor
Șovini și Sexiști) – iar fetițele-fetele-femeile au învățat cum s-o folosească, exclusiv pentru uzul propriu, ca pe o lingură, ca pe o furculiță,
ca pe un cuțit bine ascuțit sau ca pe o lancetă – lucru cert – cel puțin tot atât de cert ca și faptul
că, în ultimele două săptămâni, renunțând complet la medicamentația de
întreținere, chiar și la cea soft, banal adjuvantă, mă aflu într-un continuu
sevraj, despre care nu știu deloc nici când o să înceteze, nici dacă va mai
înceta vreodată. Ah, Anton Pavlovici (ba nu: Vladimir Vladimirovici!), tânjesc
să vorbesc cu cineva, să citesc culcat în hamac despre iaci tibetani cocoșați
și păroși, despre tundră, dropii, mesteceni pitici și sălcii polare, să scriu
sonete vizionare, să mânuiesc un baros într-o mare uzină, să pup pe obraji un
siderurgist ostenit ieșit din tura de noapte, scăpat din placenta de pulberi
grele, să cânt din balalaică și garmoșkă o ciatușkă, să bat tureatca dezlnățuit
și să dau cu basca de pământ, să prind toartele orizontului în pumnii mei de
pălmaș și să-i strig naturii în fața că e curvă, pentru că este frumoasă până
la lacrimi și indiferentă și o să-mi supraviețuiască, să construiesc, să
construiesc, să construiesc - și să rămân turnat în bronzul dimineții, cățărat
pe stabilopozi, al mal de mare, pe faleză, ca să privesc la nesfârșit valurile
hiperboreeene înspumate, izbindu-se furtunoase și apoi limpezite de țărm…”. O
scriitură sigură, când tensionată, încordată, când relaxată, detașată,
fac din romanul Virginica un regal
literar. Cu siguranță vor fi satisfăcuți și gurmanzii (literari) pretențioși, sofisticați,
care nu se lasă fermecați cu una cu două, lăsând deoparte coperta prea puțin
inspirată a romanului (deși a fost concepută de maestrul Tudor Jebeleanu).
Probabil, dacă va exista, o a doua ediție va fi mai bine concepută și mai
bine primită pe piața literară. Merită!
Ovidiu Simion, Virginica, Brașov: Aula, 2008, 272 p.
0 Comentarii