Giovanni Papini, frapant, paradoxal, instabil,
unul dintre ultimele spirite enciclopedice
de sorginte renascentistă,
s-a impus cu destulă uşurinţă pe scena culturală
europeană. A atras atenţia mai ales
prin textele sale revoltate, unele autobiografice,
aşa cum e cazul acelui Un uomo finito, roman
apărut în 1912. A fost, fără doar şi poate,
un copil răsfăţat al culturii europene antebelice
şi interbelice, dar, asemenea oricărui copil
răsfăţat, nu s-a ferit de laudele seci şi a
tratat lucrurile vremii sale cu o oarecare superficialitate,
căci altfel nu poate fi explicată
simpatia lui pentru regimul mussolinian.
Diabologia lui Papini
Mai întîi, duşman al tradiţionalismului,
Papini a aderat la mişcarea futuristă. Apoi,
dintr-un critic înfocat al creştinismului, Papini
se converteşte, în 1920, la catolicism. În 1921,
ca rezultat al convertirii, publică Storia di
Cristo, carte tradusă în 1923 în engleză, formă
sub care devine un adevărat bestseller. În
1931, Papini cunoaşte din nou succesul, de
data asta cu un roman satiric, Gog. După terminarea
celui de-Al Doilea Război Mondial
însă, Papini a fost marginalizat, perioada sa
de glorie părea să fi apus. Mai mult, aproape
orbise, iar boala îi paralizase mîinile şi vocea.
Cu toate acestea, a reuşit să mai surprindă
încă o dată printr-o carte altfel, e vorba de Il
diavolo (Diavolul. Note pentru o viitoare diabologie),
carte terminată în noiembrie 1953, cu
trei ani înainte de moartea sa.
În cele paisprezece capitole ale cărţii,
Papini propune o schiţă pentru o viitoare diabologie
– „pentru acea viitoare Summa
Diabologica pe care, într-un secol sau altul, un
nou Sfînt Toma va trebui s-o scrie“ –, domeniu
care nu are nimic de-a face cu demonologia,
cu studiul feluriţilor demoni. Dimpotrivă,
îl are în centru pe însuşi Satana (în greacă
Diavolul, adică Acuzatorul, Calomniatorul),
motivele căderii sale şi posibila sa mîntuire,
posibilitate cu iz gnostic care constituie, de
altfel, motivul principal al demersului cărţii
din 1953: „...Diabologia lasă intenţionat deoparte
toate curiozităţile romaneşti sau romanţate
cu privire la artele magice şi la obsesiile
satanice, îndreptîndu-şi atenţia asupra
teribilului protagonist pe care Dumnezeu l-a
azvîrlit din cer pe pămînt. Diabologia intenţionează
să analizeze în ce constau sufletul şi
vina Satanei, care au fost cauzele căderii sale,
care sînt relaţiile sale cu Creatorul şi cu Omul-
Dumnezeu, care au fost încarnările şi acţiunile
sale, ce se poate înţelege cu privire la puterea
sa actuală şi la soarta sa viitoare.
Diabologia se deosebeşte de Demonologie deoarece,
în acea înspăimîntătoare dramă care
este viaţa omului, îşi propune să-l cunoască
în profunzime pe unul dintre Autorii dramei,
şi nu acţiunile figuranţilor care îi sînt subordonaţi“.
Întrebări incomode şi răspunsuri şi
mai incomode îl fac pe cititor să reconsidere
problema Răului, să privească, cumva empatic,
din perspectiva Diavolului, această primă
dramă din istoria Creaţiei – căderea îngerului
celui mai iubit de Dumnezeu –, dramă
prin care, mai apoi, a trecut şi omul. Poate şi
numai din acest motiv, problema Răului ar
trebui reconsiderată. Dacă avem în comun cu
Satana (de)căderea – o situaţie pentru care îl
învinuim tot pe Diavol, provocarea sfidării
aparţinîndu-i, ce-i drept –, nu ar fi onest ca
mîntuirea finală să nu-i aparţină doar omului,
ci şi îngerului anatemizat?
Diabologia are la bază, în cazul lui Papini,
tocmai această credinţă, deşi, avertizează
Papini, Il diavolo „nu este şi nu se vrea o apărare
sau o apologie a Satanei“: „Pînă astăzi,
Satana a fost fie urît, insultat şi blestemat, fie
imitat, ridicat în slăvi şi adorat. În schimb,
această carte îşi propune un scop complet diferit
şi nou: acela de a-i face pe creştini să-l
înţeleagă creştineşte“. Scopul lui Papini pare,
la o primă vedere, utopic şi, mai ales, eretic.
Nu-i de mirare că Biserica Catolică l-a anatemizat
pe autor, care, astfel, a ajuns, fără să
vrea, în postura personajului său.
Încă din primele pagini ale primului capitol,
autorul nu ezită să surprindă prin afirmaţii
şi întrebări care forţează limitele dogmei
creştine: „Cristos i-a iubit pe oameni, şi
pe cei răzvrătiţi, şi pe cei corupţi, şi pe cei
cruzi, pînă într-acolo încît a luat asupra lui
toate păcatele noastre, pînă într-acolo încît a
murit pentru noi de o moarte infamă. Oare
nu cumva El a vrut să ne elibereze din robia
Demonului şi în speranţa că oamenii, la rîndul
lor, îl vor putea elibera pe Demon de
osînda sa? Oare nu cumva Cristos i-a mîntuit
pe oameni pentru ca aceştia, datorită poruncii
Sale de a-i iubi pe duşmani, să fie
demni să viseze cîndva la mîntuirea celui mai
fatal şi mai îndărătnic duşman?“.
În stabilirea vinei Satanei – unul dintre
punctele Diabologiei, aşa cum apare ea schiţată
de autor –, Papini ia în considerare mai
multe cauze. Astfel, una dintre ele este invidia
faţă de om. Satana nu a vrut să fie egalul
lui Dumnezeu, ci l-a invidiat pe om, creatură
fragilă, dar atît de iubită de Creator. A se
opune lui Dumnezeu, crede Papini, ar fi fost
un sacrilegiu şi o nebunie, dar gelozia faţă de
om este un păcat „mai natural şi mai verosimil“.
Satana, conform unei teorii din secolul
al XIV-lea, ar fi suferit că nu a fost desemnat
de către Dumnezeu drept Instrumentul Întrupării
Cuvîntului, fiind aleasă, în schimb,
ca loc al Întrupării o fiinţă umană. De unde
ştia Diavolul toate acestea? Dumnezeu, se
spune, le-a dezvăluit îngerilor, încă de la început,
planul său de a-i mîntui pe oameni prin
trimiterea Fiului în lume. Aşadar, Diavolul a
vrut să fie Mîntuitorul, nu Dumnezeu însuşi.
În această postură, Diavolul pare „un îndrăgostit
dezamăgit şi gelos pentru că nu a fost
ales de Dumnezeu, în ciuda desăvîrşirii sale,
pentru a fi cea de-a doua natură a lui Cristos“.
În fine, Papini prezintă şi demontează numeroase
mituri şi credinţe despre motivele prăbuşirii
Satanei, printre care şi pe cel al căderii
din pricina trufiei. Lucifer, cel mai presus
de toţi îngerii, a vrut să fie egalul lui
Dumnezeu, dar Papini, pornind de la raţionamentul
lui Toma d’Aquino despre liberul
arbitru, are o obiecţie: „Dumnezeu, făuritorul
universului, a creat o lume în care păcatul
este posibil, răzvrătirea este posibilă, răul
este posibil, pierzania este posibilă. Dacă nu
ar fi fost pe lume posibilitatea (ba chiar uşurinţa)
de a comite răul, îngerii şi oamenii liberi
tot ar fi putut alege, dar ar fi ales liber între
diferite grade ale binelui, ale faptelor bune,
ale acţiunilor drepte. Lucifer nu a creat lumea
şi nu s-a creat pe sine şi deci nu e vina sa dacă
ordinea lumii – stabilită de Dumnezeu – permite
şi tolerează păcatul; nu e vina sa dacă însăşi
superioritatea ce-i este acordată îl predispune,
după cum afirmă Sfîntul Toma, la păcatul
trufiei“.
Astfel de obiecţii, mai mult sau mai puţin
pertinente, jocuri, în cele din urmă, ale
unei genialităţi răzvrătite, pot fi întîlnite pe
parcursul întregului volum. Două forţe sînt
puse faţă în faţă, binele şi răul, iar lupta lor
pentru sufletul omenesc este privită de către
Papini dintr-o perspectivă oarecum inedită,
bulversantă, Diavolul beneficiind, în această
carte, trebuie spus, de multe circumstanţe
atenuante. Mai mult, Giovanni Papini, un
Origene modern, nu crede în ideea unui iad
etern, căci iadul are „o durată perpetuă, dar
în sens strict temporal, adică într-un plan inferior,
tot caelo diferit de eternitate“. Altfel
spus, „se ştie că infernul a fost creat şi prin
urmare a avut un început; de aceea, trebuie
să aibă neapărat şi un sfîrşit“. Acest sfîrşit
presupune abolirea iadului, adică mîntuirea
Diavolului şi a acoliţilor săi. Iată că povestea
căderii Satanei are, cel puţin în viziunea lui
Giovanni Papini, un final fericit.
În Il diavolo, Papini manevrează abil diferite
istorii, idei şi perspective filozofice şi, nu
în ultimul rînd, religioase, în tentativa sa gnoseologică
de a schiţa domeniul diabologiei,
un domeniu care, din cîte cunosc, nu a avut
continuatori notabili.
Diavolul și asumarea vinovăției
Cartea lui Jacques Duquesne, Le Diable,
carte apărută în Franţa, în 2009, şi la noi, în
2014 (Editura Humanitas, Bucureşti), în traducerea
lui Emanoil Marcu, este mai degrabă
un studiu sociologic al implicării Satanei, de-a
lungul timpului, în chestiunile omeneşti. Mai
exact spus, în istorie. Este opusul a ceea ce a
evitat Papini în Il diavolo , adică „o istorie a
părerilor şi credinţelor cu privire la Diavol“.
Asta nu înseamnă că o carte precum cea semnată
de Duquesne nu este necesară.
Premisa lui Jacques Duquesne este simplă
şi pertinentă: „Răul e peste tot. Sub nume
diferite. Schimbîndu-se odată cu lumea, inventînd
noi metode, folosind noi mijloace“.
Studiul lui Duquesne are în centru, aşadar,
problema Răului şi porneşte de la o întrebare
veche de cînd lumea: „Cum pot zeii – sau
Dumnezeu – să tolereze Răul?“. Diavolul, numit
în creştinism Lucifer sau Satana, este cel
care poartă vina existenţei Răului, iar istoria
sa, crede Duquesne, „spune multe, ne ajută
să înţelegem“ chipurile sub care maleficul s-a
manifestat în istoria omenirii, chipuri felurite,
dar la fel de odioase. Asemenea lui
Papini, Jacques Duquesne nu exclude dintre
cauzele Răului şi slăbiciunea naturii umane,
căci nu tot răul are drept cauză Diavolul, idee
prezentă la Origene, pe care autorul, de altfel,
îl şi citează: „Unii, minţi simple, spun că,
dacă nu ar exista diavol, nu ar exista nici păcat...
Diavolul nu-i cauza dorinţei sexuale,
cum nu e nici cauza foamei şi a setei. Cred,
de aceea, că sînt păcate pe care le comitem
fără intervenţia puterilor necurate“.
Istoria europeană a manifestării demonicului
este surprinsă de către autorul francez
succint şi precis. Deşi cuprinde şi perioada
de început a creştinismului, Evul Mediu,
Renaşterea, Iluminismul şi epoca modernă
sînt tratate în capitole ceva mai extinse. Dacă
în Evul Mediu şi în Renaştere, Diavolul a fost
un personaj băgat în seamă şi hulit pe măsură,
odată cu Iluminismul, imaginea sa capătă
contururi destul de vagi şi, în consecinţă,
flexibile, care permit modulări dintre cele mai
diverse. Propagarea ateismului, interiorizarea
răului, ale cărui origini sînt atribuite firii
umane, nu au dus la dispariţia Diavolului
din istorie. Romanticii, de exemplu, îl umanizează,
îi dau chipul rebelului înfrînt. Mai
apoi, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, în ciuda progresului
tehnologic, a diverselor descoperiri din
felurite ştiinţe, Satana nu este înfrînt.
Mişcările spiritiste prind din ce în ce mai
bine, îşi formează un public nu tocmai ignorant,
iar personaje ca Maria Blavatski sau
Allan Kardec devin adevărate staruri.
În ceea
ce îl priveşte pe Allan Kardec, în Le Livre des
esprits, acesta susţinea că spiritele i-ar fi spus
că „demonii, dacă ar exista, ar fi creaţia lui
Dumnezeu“, ceea ce îl face pe Kardec să se
întrebe „cum ar putea Dumnezeu să fie drept
şi bun, dacă a creat fiinţe sortite pe veci răului
şi nefericirii“. Odată cu Sigmund Freud,
credinţa că lupta dintre Bine şi Rău se dă în
sufletul omului, în conştiinţa sa devine
aproape o certitudine. Religia capătă statutul
unei „nevroze obsesionale“, iar manifestările
demonice ca, de pildă, posedarea sînt
explicate prin dorinţe şi pulsiuni refulate. În
secolul al XX-lea, însă, Diavolul îşi va lua revanşa.
Istoria tensionată, sîngeroasă a secolului
trecut a creat un imaginar pe măsură,
din care reprezentările Diavolului nu au lipsit.
Dacă în literatură şi-a tot făcut de cap,
Diavolul nu a ratat ocazia de a fi prezent, încă
de la bun început, şi în cinematografie, în filmuleţele
lui Georges Méliès sau Fritz Lang.
Sceptic, ocolind capcana fascinaţiei,
Jacques Duquesne, în concluziile sale, vede
Răul ca pe un atribut al libertăţii fiinţei
umane. Ai – adică – libertatea de a face rău
sau bine. Simplu. Restul e poveste. Sau, după
cum spune chiar Jacques Duquesne: „A trece
responsabilitatea în cîrca unui diavol e prea
uşor, e pueril. Credinţa în Satan a făcut
poate, uneori, anumite servicii. Se poate însă
renunţa la ea fără vreo pagubă. Ba chiar dimpotrivă“.
Giovanni PAPINI
Diavolul. Note pentru o viitoare diabologie
Traducere din italiană de Corina Anton
Diavolul. Note pentru o viitoare diabologie
Traducere din italiană de Corina Anton
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 200 p.
Jacques DUQUESNE
Diavolul
Traducere din franceză de Emanoil Marcu
Diavolul
Traducere din franceză de Emanoil Marcu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 228 p.
0 Comentarii