Diavolul între divin şi uman

Giovanni Papini, frapant, paradoxal, instabil, unul dintre ultimele spirite enciclopedice de sorginte renascentistă, s-a impus cu destulă uşurinţă pe scena culturală europeană. A atras atenţia mai ales prin textele sale revoltate, unele autobiografice, aşa cum e cazul acelui Un uomo finito, roman apărut în 1912. A fost, fără doar şi poate, un copil răsfăţat al culturii europene antebelice şi interbelice, dar, asemenea oricărui copil răsfăţat, nu s-a ferit de laudele seci şi a tratat lucrurile vremii sale cu o oarecare superficialitate, căci altfel nu poate fi explicată simpatia lui pentru regimul mussolinian. 

Diabologia lui Papini

Mai întîi, duşman al tradiţionalismului, Papini a aderat la mişcarea futuristă. Apoi, dintr-un critic înfocat al creştinismului, Papini se converteşte, în 1920, la catolicism. În 1921, ca rezultat al convertirii, publică Storia di Cristo, carte tradusă în 1923 în engleză, formă sub care devine un adevărat bestseller. În 1931, Papini cunoaşte din nou succesul, de data asta cu un roman satiric, Gog. După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial însă, Papini a fost marginalizat, perioada sa de glorie părea să fi apus. Mai mult, aproape orbise, iar boala îi paralizase mîinile şi vocea. Cu toate acestea, a reuşit să mai surprindă încă o dată printr-o carte altfel, e vorba de Il diavolo (Diavolul. Note pentru o viitoare diabologie), carte terminată în noiembrie 1953, cu trei ani înainte de moartea sa.

În cele paisprezece capitole ale cărţii, Papini propune o schiţă pentru o viitoare diabologie – „pentru acea viitoare Summa Diabologica pe care, într-un secol sau altul, un nou Sfînt Toma va trebui s-o scrie“ –, domeniu care nu are nimic de-a face cu demonologia, cu studiul feluriţilor demoni. Dimpotrivă, îl are în centru pe însuşi Satana (în greacă Diavolul, adică Acuzatorul, Calomniatorul), motivele căderii sale şi posibila sa mîntuire, posibilitate cu iz gnostic care constituie, de altfel, motivul principal al demersului cărţii din 1953: „...Diabologia lasă intenţionat deoparte toate curiozităţile romaneşti sau romanţate cu privire la artele magice şi la obsesiile satanice, îndreptîndu-şi atenţia asupra teribilului protagonist pe care Dumnezeu l-a azvîrlit din cer pe pămînt. Diabologia intenţionează să analizeze în ce constau sufletul şi vina Satanei, care au fost cauzele căderii sale, care sînt relaţiile sale cu Creatorul şi cu Omul- Dumnezeu, care au fost încarnările şi acţiunile sale, ce se poate înţelege cu privire la puterea sa actuală şi la soarta sa viitoare.

Diabologia se deosebeşte de Demonologie deoarece, în acea înspăimîntătoare dramă care este viaţa omului, îşi propune să-l cunoască în profunzime pe unul dintre Autorii dramei, şi nu acţiunile figuranţilor care îi sînt subordonaţi“. Întrebări incomode şi răspunsuri şi mai incomode îl fac pe cititor să reconsidere problema Răului, să privească, cumva empatic, din perspectiva Diavolului, această primă dramă din istoria Creaţiei – căderea îngerului celui mai iubit de Dumnezeu –, dramă prin care, mai apoi, a trecut şi omul. Poate şi numai din acest motiv, problema Răului ar trebui reconsiderată. Dacă avem în comun cu Satana (de)căderea – o situaţie pentru care îl învinuim tot pe Diavol, provocarea sfidării aparţinîndu-i, ce-i drept –, nu ar fi onest ca mîntuirea finală să nu-i aparţină doar omului, ci şi îngerului anatemizat?

Diabologia are la bază, în cazul lui Papini, tocmai această credinţă, deşi, avertizează Papini, Il diavolo „nu este şi nu se vrea o apărare sau o apologie a Satanei“: „Pînă astăzi, Satana a fost fie urît, insultat şi blestemat, fie imitat, ridicat în slăvi şi adorat. În schimb, această carte îşi propune un scop complet diferit şi nou: acela de a-i face pe creştini să-l înţeleagă creştineşte“. Scopul lui Papini pare, la o primă vedere, utopic şi, mai ales, eretic. Nu-i de mirare că Biserica Catolică l-a anatemizat pe autor, care, astfel, a ajuns, fără să vrea, în postura personajului său.

Încă din primele pagini ale primului capitol, autorul nu ezită să surprindă prin afirmaţii şi întrebări care forţează limitele dogmei creştine: „Cristos i-a iubit pe oameni, şi pe cei răzvrătiţi, şi pe cei corupţi, şi pe cei cruzi, pînă într-acolo încît a luat asupra lui toate păcatele noastre, pînă într-acolo încît a murit pentru noi de o moarte infamă. Oare nu cumva El a vrut să ne elibereze din robia Demonului şi în speranţa că oamenii, la rîndul lor, îl vor putea elibera pe Demon de osînda sa? Oare nu cumva Cristos i-a mîntuit pe oameni pentru ca aceştia, datorită poruncii Sale de a-i iubi pe duşmani, să fie demni să viseze cîndva la mîntuirea celui mai fatal şi mai îndărătnic duşman?“.

În stabilirea vinei Satanei – unul dintre punctele Diabologiei, aşa cum apare ea schiţată de autor –, Papini ia în considerare mai multe cauze. Astfel, una dintre ele este invidia faţă de om. Satana nu a vrut să fie egalul lui Dumnezeu, ci l-a invidiat pe om, creatură fragilă, dar atît de iubită de Creator. A se opune lui Dumnezeu, crede Papini, ar fi fost un sacrilegiu şi o nebunie, dar gelozia faţă de om este un păcat „mai natural şi mai verosimil“. Satana, conform unei teorii din secolul al XIV-lea, ar fi suferit că nu a fost desemnat de către Dumnezeu drept Instrumentul Întrupării Cuvîntului, fiind aleasă, în schimb, ca loc al Întrupării o fiinţă umană. De unde ştia Diavolul toate acestea? Dumnezeu, se spune, le-a dezvăluit îngerilor, încă de la început, planul său de a-i mîntui pe oameni prin trimiterea Fiului în lume. Aşadar, Diavolul a vrut să fie Mîntuitorul, nu Dumnezeu însuşi. În această postură, Diavolul pare „un îndrăgostit dezamăgit şi gelos pentru că nu a fost ales de Dumnezeu, în ciuda desăvîrşirii sale, pentru a fi cea de-a doua natură a lui Cristos“.

În fine, Papini prezintă şi demontează numeroase mituri şi credinţe despre motivele prăbuşirii Satanei, printre care şi pe cel al căderii din pricina trufiei. Lucifer, cel mai presus de toţi îngerii, a vrut să fie egalul lui Dumnezeu, dar Papini, pornind de la raţionamentul lui Toma d’Aquino despre liberul arbitru, are o obiecţie: „Dumnezeu, făuritorul universului, a creat o lume în care păcatul este posibil, răzvrătirea este posibilă, răul este posibil, pierzania este posibilă. Dacă nu ar fi fost pe lume posibilitatea (ba chiar uşurinţa) de a comite răul, îngerii şi oamenii liberi tot ar fi putut alege, dar ar fi ales liber între diferite grade ale binelui, ale faptelor bune, ale acţiunilor drepte. Lucifer nu a creat lumea şi nu s-a creat pe sine şi deci nu e vina sa dacă ordinea lumii – stabilită de Dumnezeu – permite şi tolerează păcatul; nu e vina sa dacă însăşi superioritatea ce-i este acordată îl predispune, după cum afirmă Sfîntul Toma, la păcatul trufiei“.

Astfel de obiecţii, mai mult sau mai puţin pertinente, jocuri, în cele din urmă, ale unei genialităţi răzvrătite, pot fi întîlnite pe parcursul întregului volum. Două forţe sînt puse faţă în faţă, binele şi răul, iar lupta lor pentru sufletul omenesc este privită de către Papini dintr-o perspectivă oarecum inedită, bulversantă, Diavolul beneficiind, în această carte, trebuie spus, de multe circumstanţe atenuante. Mai mult, Giovanni Papini, un Origene modern, nu crede în ideea unui iad etern, căci iadul are „o durată perpetuă, dar în sens strict temporal, adică într-un plan inferior, tot caelo diferit de eternitate“. Altfel spus, „se ştie că infernul a fost creat şi prin urmare a avut un început; de aceea, trebuie să aibă neapărat şi un sfîrşit“. Acest sfîrşit presupune abolirea iadului, adică mîntuirea Diavolului şi a acoliţilor săi. Iată că povestea căderii Satanei are, cel puţin în viziunea lui Giovanni Papini, un final fericit. În Il diavolo, Papini manevrează abil diferite istorii, idei şi perspective filozofice şi, nu în ultimul rînd, religioase, în tentativa sa gnoseologică de a schiţa domeniul diabologiei, un domeniu care, din cîte cunosc, nu a avut continuatori notabili.

Diavolul și asumarea vinovăției

Cartea lui Jacques Duquesne, Le Diable, carte apărută în Franţa, în 2009, şi la noi, în 2014 (Editura Humanitas, Bucureşti), în traducerea lui Emanoil Marcu, este mai degrabă un studiu sociologic al implicării Satanei, de-a lungul timpului, în chestiunile omeneşti. Mai exact spus, în istorie. Este opusul a ceea ce a evitat Papini în Il diavolo , adică „o istorie a părerilor şi credinţelor cu privire la Diavol“. Asta nu înseamnă că o carte precum cea semnată de Duquesne nu este necesară.

Premisa lui Jacques Duquesne este simplă şi pertinentă: „Răul e peste tot. Sub nume diferite. Schimbîndu-se odată cu lumea, inventînd noi metode, folosind noi mijloace“. Studiul lui Duquesne are în centru, aşadar, problema Răului şi porneşte de la o întrebare veche de cînd lumea: „Cum pot zeii – sau Dumnezeu – să tolereze Răul?“. Diavolul, numit în creştinism Lucifer sau Satana, este cel care poartă vina existenţei Răului, iar istoria sa, crede Duquesne, „spune multe, ne ajută să înţelegem“ chipurile sub care maleficul s-a manifestat în istoria omenirii, chipuri felurite, dar la fel de odioase. Asemenea lui Papini, Jacques Duquesne nu exclude dintre cauzele Răului şi slăbiciunea naturii umane, căci nu tot răul are drept cauză Diavolul, idee prezentă la Origene, pe care autorul, de altfel, îl şi citează: „Unii, minţi simple, spun că, dacă nu ar exista diavol, nu ar exista nici păcat... Diavolul nu-i cauza dorinţei sexuale, cum nu e nici cauza foamei şi a setei. Cred, de aceea, că sînt păcate pe care le comitem fără intervenţia puterilor necurate“.

Istoria europeană a manifestării demonicului este surprinsă de către autorul francez succint şi precis. Deşi cuprinde şi perioada de început a creştinismului, Evul Mediu, Renaşterea, Iluminismul şi epoca modernă sînt tratate în capitole ceva mai extinse. Dacă în Evul Mediu şi în Renaştere, Diavolul a fost un personaj băgat în seamă şi hulit pe măsură, odată cu Iluminismul, imaginea sa capătă contururi destul de vagi şi, în consecinţă, flexibile, care permit modulări dintre cele mai diverse. Propagarea ateismului, interiorizarea răului, ale cărui origini sînt atribuite firii umane, nu au dus la dispariţia Diavolului din istorie. Romanticii, de exemplu, îl umanizează, îi dau chipul rebelului înfrînt. Mai apoi, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în ciuda progresului tehnologic, a diverselor descoperiri din felurite ştiinţe, Satana nu este înfrînt. Mişcările spiritiste prind din ce în ce mai bine, îşi formează un public nu tocmai ignorant, iar personaje ca Maria Blavatski sau Allan Kardec devin adevărate staruri.

În ceea ce îl priveşte pe Allan Kardec, în Le Livre des esprits, acesta susţinea că spiritele i-ar fi spus că „demonii, dacă ar exista, ar fi creaţia lui Dumnezeu“, ceea ce îl face pe Kardec să se întrebe „cum ar putea Dumnezeu să fie drept şi bun, dacă a creat fiinţe sortite pe veci răului şi nefericirii“. Odată cu Sigmund Freud, credinţa că lupta dintre Bine şi Rău se dă în sufletul omului, în conştiinţa sa devine aproape o certitudine. Religia capătă statutul unei „nevroze obsesionale“, iar manifestările demonice ca, de pildă, posedarea sînt explicate prin dorinţe şi pulsiuni refulate. În secolul al XX-lea, însă, Diavolul îşi va lua revanşa. Istoria tensionată, sîngeroasă a secolului trecut a creat un imaginar pe măsură, din care reprezentările Diavolului nu au lipsit. Dacă în literatură şi-a tot făcut de cap, Diavolul nu a ratat ocazia de a fi prezent, încă de la bun început, şi în cinematografie, în filmuleţele lui Georges Méliès sau Fritz Lang.

Sceptic, ocolind capcana fascinaţiei, Jacques Duquesne, în concluziile sale, vede Răul ca pe un atribut al libertăţii fiinţei umane. Ai – adică – libertatea de a face rău sau bine. Simplu. Restul e poveste. Sau, după cum spune chiar Jacques Duquesne: „A trece responsabilitatea în cîrca unui diavol e prea uşor, e pueril. Credinţa în Satan a făcut poate, uneori, anumite servicii. Se poate însă renunţa la ea fără vreo pagubă. Ba chiar dimpotrivă“.

Giovanni PAPINI
Diavolul. Note pentru o viitoare diabologie
Traducere din italiană de Corina Anton

Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 200 p.

Jacques DUQUESNE
Diavolul
Traducere din franceză de Emanoil Marcu

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 228 p.

Apărut în „Observator cultural”, nr. 727/ 20.06.2014