I.P. Culianu şi Stăpânul Sunetului

În jocul cosmic, totul era egal.

Abu Yusuf Yaqub ibn Ishaq al-Sabah al-Kindî – matematician, astrolog, medic arab -, personalitate prodigioasă a culturii arabe din secolul al IX-lea, mulţi ani truditor la Casa Înţelepciunii din Bagdad, institut academic înfiinţat de califul abbasid Al-Mamun, este autorul a peste 200 de volume. Cu toate astea, după moarte, faima sa va fi eclipsată de filosofi ca Al-Farabi sau Avicenna.

Al-Kindî apare, într-o nuvelă de I.P. Culianu, şi în ipostaza de Stăpân al Sunetului, iar dacă e să dăm crezare celor din cartea Scopul Legii, „compusă către începutul secolului al XI-lea de tozgreciţii din Maghreb” şi rezumată în Cartea Timpurilor Intermediare a tozgrecitului fatimid al Adamî, este vorba despre un statut important în tradiţia islamică:

Căci în afară de Mahomed zis Rasûl, nu e suflet mai mare decât acela al Stăpânului Sunetului, care a fost negrul Sa’îd ibn Misjah, apoi persanul al-Mawsilî, apoi al-Kindî, apoi însuşi Mahdî, cel ce a fost, cel ce este sub numele de Toz-Grec şi cel ce va fi ca să împlânte stindardul verde pentru toată veşnicia pe ruinele acestei lumi. Iar unii spun că acelaşi suflet s-a manifestat în cei paisprezece Imami, cei ascunşi şi cei revelaţi…

Descrierea lui al-Kindî nu este una măgulitoare, dar fiind vorba despre un înţelept, meteahna are o justificare pe măsură:

Iar al-Kindî fu zgârcit, căci îşi dădea seama că în stadiul în care ajunsese nu mai trebuia să se cheltuiască în nici un fel, ci trebuia să păstreze totul pentru sine însuşi, întru veşnica glorie a lui Allah, cel Milostiv.

Observaţia esenţială a lui al-Kindî a fost, pare-se, aceea că totul poate fi prevăzut, că totul a fost prescris:

A cunoaşte nu înseamnă să devii conştient de libertate, ci de propriile-ţi limite: înseamnă să afli ceea ce este deja stabilit.

Prin urmare, al-Kindî a devenit un iscusit cititor de semne, dezvăluind fără greş cele viitoare curioşilor. Aceasta capacitate de a citi semnele se dovedeşte a fi, însă, una destul de problematică:

Aceasta îl determină pe al-Kindî să-şi pună o întrebare fundamentală: de vreme ce totul mă îndeamnă să cred că aceste lucruri care-mi dezvăluie viitorul nu se află aici decât pentru a mi-l dezvălui, care este atunci adevărata consistenţă a lumii? Nu e vorba, în ultimă instanţă, de o pură fantasmagorie pusă în mişcare de propriul meu intelect? Şi, în acest caz, nu sunt eu oare, în fiecare clipă, singurul creator al lumii?

Fire saturniană, melancolică, obosit de zădărnicia efortului de a înțelege relațiile dintre intelect şi lume, al-Kindî se hotărăşte să se sinucidă, dar, în drumul către stânca de pe care plănuise să se arunce, îi apare „un personaj bizar, în care, mai pe urmă, avea să creadă că-l recunoaște pe acela pe care arabii îl numesc Khadîr şi persanii Kezr, pe Abraham, Jidovul Rătăcitor, a cărui identitate însă e departe de a fi sigură”, personaj numit de către creștini Diavol, dar „creștinii au oroare de miracol – de aceea printre ei nu mai există miracole de două mii de ani”. În acele momente, „la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte”, Khadîr i-a dezvăluit lui al-Kindî multe taine. Nu-i de mirare, aşadar, că al-Kindî a devenit mai apoi un magician puternic care a sperat că-l poate egala pe Allah, „cel mai mare magician”, cel care „crease lumea şi toate speciile însuflețite prin forţa sunetului”. După îndelungi eforturi, al-Kindî reușește, prin magia sunetului, să creeze felurite vietăţi, „să proiecteze modele fonice în lumea aceasta, să le umple cu substanţă compactă, să le facă tangibile, colorate, pe scurt - sensibile”. Totuşi, chiar şi pentru al-Kindî a existat un preţ pentru acest dar:

Când al-Kindî voi să arunce o ultimă privire drăgăstoasă la ceea ce tocmai crease pe deplin în lumea aceasta de substanţe sensibile, el constată că o schimbare ciudată se produsese în fiinţa sa. Era ca şi când toată substanţa i se scursese în modelele sonore ale fiinţelor concepute de el, făcându-le să trăiască. Al- Kindî nu mai exista ca entitate separată: nu mai era vizibil şi nu mai putea să vadă. Prima lui pornire a fost de a izbucni în râs, dar nu mai avea organ pentru râs. Îşi dădu seama cât de ridicolă-i fusese tentativa de a egala puterea lui Allah. Îşi mai dădu seama şi că fusese, în toţi aceşti ani, instrumentul ales de Allah, în bunătatea sa, spre a demonstra gratuitatea creaţiei, caracterul ei pur ludic. În acel moment, al Kindî însuşi era în stare de joc.

Povestea despre Stăpânul Sunetului este una cu profunde implicaţii autobiografice. Poate fi, astfel, desluşită, în această scurtă povestire, aluzia mai mult decât transparentă la tentativa lui Culianu de „a citi” mersul lumii prin intermediul unei sistem care le conţine pe toate cele trecute, prezente şi viitoare. Revelaţia că totul are o singură origine, mintea omenească, şi că, prin urmare, lumea nu este decât o fantasmagorie a minţii, a fost, de asemenea, trăită pe propria-i piele de Culianu. Mai mult chiar, dispariţia lui al-Kindî poate fi interpretată acum, post factum, ca o prefigurare a morţii premature a lui I.P. Culianu. În Stăpânul Sunetului este redat, aşadar, un traseu iniţiatic străbătut de chiar autor.

Stăpânul Sunetului, al-Kindî, este I.P. Culianu însuşi.

Fragmente din povestirea Stăpânul Sunetului de Ioan Petru Culianu (vol. Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Polirom, Iaşi, 2002)