duminică, 25 iunie 2017

Cele de (ne)măsurat





„Fără a-şi stabili, de fiecare dată, coordonatele spaţiale, nici un om nu poate să evolueze.” (Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii)


Daniel Kehlmann a fost considerat, la începutul anilor 2000, marea revelație a literaturii germane contemporane. În 1997, după studii de Filozofie şi Litere – la numai 22 de ani –, publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, odată cu apariţia romanului Eu şi Kaminski. Personalitate complexă, publică numeroase articole, eseuri, ţine prelegeri la Universităţile din Mainz, Wiesbaden şi Göttingen, este un răsfățat al premiilor literare.

Prin Măsurarea lumii, roman apărut în 2005, Kehlmann demonstrează că este, fără doar și poate, un prozator pursânge. Măsurarea lumii poate fi considerat, la o primă vedere, un roman istoric, scris, însă, într-o manieră atipică, postmodernă (liniuţele de dialog, de exemplu, sunt suprimate, dialogurile fiind povestite). Replicile par, astfel, relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în bună tradiţie postmodernă, autoironic).

Matematicianul şi astronomul Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt protagoniștii romanului lui Khelmann, personaje pline de umor (de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de dictonul: „Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori”. Cei doi nu sunt descriși într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan sunt plasate mofturile, ifosele lor – toane justificate de o perpetuă stare de nemulțumire. De reţinut aici cuvintele ciufutului Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din trecut, iar alţii sunt sortiţi să devină clovnii viitorului”.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 25

Sumar Literomania nr.25



Sumar Literomania nr.25

Raul Popescu, Cele de (ne)măsurat (click)
Sven Popović, Doar țigările vor fi mai scumpe (click)
Paul Țanicui, Băiatul de serviciu (scurtmetraj) (click)
Dan Stanca, Anii frigului (fragment) (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul I) (click)
Péter Demény, Ce este dragostea? (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-ți dezgropi nevasta, pune-l pe altul s-o dezinfecteze (click)
Radu Niciporuc, Sâmburii fructelor de mare (click)


Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism



În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima (Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)

 este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor” (


Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în 1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-Expressnu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-Express(poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 24