sâmbătă, 6 mai 2017

Andrei Bodiu şi poezia cotidianului



În ziua de 27 aprilie a anului 1965, s-a născut, la Baia Mare, Andrei Bodiu. A plecat dintre noi tot într-o zi de aprilie, în 2014. În semn de omagiu, publicăm pe Literomania un eseu din 2009, într-o versiune revăzută, din revista brașoveană  Astra, despre poezia lui Andrei Bodiu, eseu semnat de Raul Popescu. Întrebarea de la finalul acestui eseu, „Cum ar arăta un viitor volum semnat Andrei Bodiu?”, este formulată, se înțelege, în 2009. În 2014, a apărut, postum, volumul Firul alb, din care vă prezentăm, tot în acest număr al Literomaniei, câteva poeme, la rubrica Poezie.

Generaţia optzecistă, blamată, contestată, idolatrizată sau doar, pur şi simplu, acceptată, dar nu ignorată, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, dovadă că scriitorii formaţi sub auspiciile optzecismului şi, implicit, ale optzeciştilor par a fi ajuns abia acum la o maturitate a scriiturii care le-a adus recunoaşterea şi, de ce nu?, notorietatea. Este şi cazul scriitorului, braşovean prin adopţie, Andrei Bodiu, proaspăt câştigător al Premiului pentru poezie pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Oameni obosiţi (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008). Asemenea optzeciştilor, acesta a debutat într-un volum colectiv, Pauză de respiraţie (Ed. Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, toţi cei enumeraţi, inclusiv Andrei Bodiu, făcând parte din Grupul de la Braşov, grup închegat în jurul unor nume ca Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Din acest grup mai făcea parte şi Marius Daniel Popescu, cel care, în 2008, a obţinut cel mai important premiu de debut din Elveţia, Premiul „Robert Walser”, pentru romanul Simfonia lupului. În 1994, Andrei Bodiu debutează individual cu volumul Cursa de 24 de ore, volum căruia i-a urmat un altul în 1995, Poezii patriotice, ambele publicate la editura timişoreană Marineasa. După o pauză de cinci ani, în 2000, poetul braşovean se hotărăşte să iasă la rampă cu un nou volum de poezie,Studii pe viaţă şi pe moarte, volum premiat de ASPRO.


Într-un interviu apărut în revista Contrafort în 2002, Andrei Bodiu afirma că, după ’90, nu s-a născut o nouă generaţie, între poezia nouăzecistă şi cea optzecistă neexistând „puncte de ruptură”, poezia anilor ’90, prin ceea ce are mai bun, continuând-o pe cea optzecistă. Astfel, se poate vorbi de „o poezie, şi o literatură, care situează în centrul ei realismul şi biografia”. Poezia lui Andrei Bodiu este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, o poezie care nu se dezice de trăsăturile poeziei optzeciste, trăsături enumerate de însuşi scriitorul braşovean în Direcţia optzeci în poezia română (Ed. Paralela 45, 2000): realism (Alexandru Muşina a propus denumirea de poezie a cotidianului, „o poezie despre viaţa noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă”), biografism (în sensul unui – şi aici îl citez din nou pe Alexandru Muşina – nou antropocentrism, adică o „centrare a atenţiei pe fiinţa umană în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră  de aici şi acum”), directeţe, oralitate, tranzitivitate a limbajului, sarcasm, ironie, luciditate. Toate aceste trăsături sunt recognoscibile încă din primul volum, Cursa de 24 de ore. Dar, cu toate acestea, poezia lui Andrei Bodiu înseamnă mai mult de atât.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 17


duminică, 30 aprilie 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 17




SUMAR LITEROMANIA NR. 17

Raul Popescu, Andrei Bodiu şi poezia cotidianului (click)
Andrei Bodiu, Luni seara (click)
Cyrielle Diaz, "Zulu", le roman policier, politique et social d’un auteur engagé (click)
Françoise Sagan, Patul răvășit (fragment) (click)
McKenzie Wark, 73oria gam3rului (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Despina Jderu, Exilul Imaginarului (click)
Péter Demény, Ideea ardeleană (click)
Silvia Colfescu, Ieri dimineață, București (click)
Radu Niciporuc, "Rayuela" în tutungerie (click)
Valeriu Gherghel, Vrei să devii înțelept? Da? Citește atunci această notă, vei descoperi secretul istețimii (click)


marți, 18 aprilie 2017

Plăcile tectonice ale literaturii





Răspuns la ancheta din revista Steaua -  „Nobelul și literatura: o schimbare de paradigmă” (nr.3/ 2017):

Pornind de la acordarea premiului Nobel pentru literatură lui Bob Dylan, în 2016, ne putem întreba dacă în ultima perioadă nu asistăm la o schimbare de paradigmă în care literatura ca artă autonomă este înlocuită de artele transgresive. Este literatura “înaltă” înlocuită de literatura “populară” (în sensul american al termenului)? Este arta scrisului înghițită de arta noilor mijloace media? Ancheta de față nu se dorește a fi pro sau contra Bob Dylan, ci are o miză teoretică, provocând mai degrabă la o dezbatere de idei. Am publicat textele în ordinea primirii lor la redacție, ca să păstrăm naturalețea reacțiilor și a nuanțelor din răspunsuri. (Ruxandra Cesereanu)


Nobelul pentru Literatură din 2016 a fost acordat lui Bob Dylan, ceea ce a dus la o întreagă polemică. Este, într-adevăr, Bob Dylan un scriitor, sau doar un muzician talentat? Apoi, mai este literatura o artă cu limite bine trasate sau deja vorbim despre un amalgam în care cuvântul scris nu mai are o importanță atât de mare?

Literatura, ca orice artă modernă (sau postmodernă) a suferit niște mutații pe care cu greu le mai putem ignora. Cu toate acestea, ea a depășit de foarte multă vreme etapele aezilor, ale barzilor, ale trubadurilor, acele etape în care cuvântul se perpetua prin muzică. Literatura, aşa cum o cunoaștem noi, este o artă relativ tânără. A depins, în evoluția ei, de tehnologie (apariția tiparului), dar şi de cristalizarea unor concepte legate de genurile literare. Vorbim, în acest caz, despre epoci ale modernității. Ea a fost „ucisă” de avangardiști, dar a reînviat. Mai mult, cu cât o perioadă a fost mai îndrăzneață în a ataca literatura în formele ei convenționale, cu atât literatura s-a încăpățânat să se reîntoarcă la acele forme convenționale (vechi din vremea celor 1001 de nopții).

Artele au avut întotdeauna tendința să-şi împrumute diverse „instrumente”, o contaminare reciprocă a acestora nefiind, de altfel, ceva nou. Nu, literatura nu a fost înlocuită/ înghițită de ceea ce numim arte transgresive, în ciuda capacității ei de adaptare la aproape orice gen artistic. Se poate schimba suportul prin care ea s-a făcut cunoscută, cartea electronică devenind, în ultimul timp foarte populară, însă cuvântul, ca instrument al literaturii, nu poate fi decât cel scris (fie pe hârtie, fie pe ecranele diverselor dispozitive moderne). Audiobook-urile nu sunt decât niște substitute ale cărții, care, doar prin mișcarea ciocănelelor timpanului, nu pot satisface total apetitul pentru literatură al unui cititor pasionat.

În concluzie, plăcile tectonice literare sunt în continuă mișcare, iar formele de relief (de asemenea, literare) îşi mai „retuşează” aspectul, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează caracteristicile de bază, fie că ne place, fie că nu.