erasmen

SADNESS

2012-02-21T10:33:00.001+02:00

Screenshots from Birds, Orphans and Fools (dir. Juraj Jakubisko, 1969)

CANDY&DAN

2012-02-16T13:23:00.000+02:00

Once upon a time, there was aCandy and Dan...

Things were very hot that year...

All the wax was melting on thetrees...

He would climb balconies, climbeverywhere. Do anything for her...

Oh Danny boy.

Thousands of birds.

The tiniest birds adorned her hair...

Everything was golden...

One night the bed caught fire...

He was handsome and a very goodcriminal...

We lived on sunlight and chocolatebars...

It was the afternoon ofextravagant delight...

Danny, the Daredevil...

Candy went missing...

The day's last rays of sunshinecruise like sharks...

"I wanna try it your way thistime!"

You came into my life really fast,and I liked it.

We squelched in the mud of ourjoy.

I was wet thighed with thesurrender...

Then there was a gap in things...

And the whole earth tilted...

This is the business.

This is what we're after.

With you inside me...

Comes the hatch of death...

Screenshot from Candy (dir. Neil Armfield, 2006)

FADE IN:

2012-02-13T18:25:00.001+02:00

int. o bodegă dintr-un cartier brașovean- noapte

mesele tremură. sticle șipahare goale plutesc prin aer. înfricoșați, câțiva bărbați își lovesc într-una capetele de un peretescorojit.

o să murim! aici ne vor rămâne oasele, pe sub scaune și mese! aici vor fi sufletele noastre când celeșapte trâmbițe au să vestească sfârșitul lumii! o, vai și amar de noi! scrâșnireadinților ne-așteaptă!

să-i scriem! strigă unul. să-iscriem lui dumnezeu pe un șervețel și să strecurăm apoi șervețelul pe sub ușă!

da! da! aprobă câțiva.

stați! strigă un altul. dacăafară e potopul, iar asta e o arcă, o arcă numai a noastră? dacă noi suntem ceialeși?

în acest moment perețiiîncep să se destrame încet-încet ca o țesătură putredă.

semn rău! nimeni nu ne vasalva! semn rău!

IOV SUMERIAN

2012-02-08T07:22:00.002+02:00

Păstorulcel drept m-a atins pe mine, cel viteaz, cu mânia sa

șim-a privit strâmb, iar eu nu-i sunt dușman!

Tovarășulmeu nu-mi spune vorbe drepte,

prietenulmeu râde de cuvintele mele,

bărbatulcel viclean îmi întinde o capcană,

iartu, domnul meu, nu te împotrivești!

Hranăe pretutindeni, hrana mea e însă foamea…

Stăpânulmeu (aș vrea să stau umil) în fața ta,

așvrea să vorbesc cu tine: vorbele mele sunt un bocet!

Ziua străluce pe pământ, dar pentrumine ea e întunecată.

Plânsul, vaietele, teama, mâhnireaîmi sunt oaspeți.

Mă cuprinde frica, soarta mea suntlacrimile.

O soartă rea mă înăbușe, tăindu-mirăsuflarea,

și o boală nimicitoare îmi macinătrupul.

Stăpânulmeu, tatăl meu, creatorul meu, ridică-ți privirea!

Câttimp încă nu vrei să mă vezi, fără ocrotire să mă lași?

Zeul a primit lacrimile lui, urechealui i-a auzit vaietele.

Zeul a ascultat vorbele lui, vorbecinstite și fără înconjur.

L-a alungat pe duhul cel rău albolii ce-și fâlfâia aripile deasupra lui..

I-a schimbat soarta cea rea pe careel i-o hotărâse.

Tristețea i-a schimbat-o în bucurie,

I-a adus duhuri bune, protectorisă-i fie

și îngeri de pază cu chip fericit.

Jovsumerian.Fragment dintr-o poezie datând aproximativ din sec. al XXII-lea î.e.n.

Despre cele desăvârșite

2012-01-18T10:04:00.000+02:00

Volumulde debut al tânărului poet Andrei Dósa, când va veni ceea ce este desăvârșit, refuzatde mofturoasa Carte Românească șiapărut în cele din urmă sub auspiciile editurii Tracus Arte, constituie în mod sigur o piesă aparte în peisajulpoetic 2011 (și nu numai). L-am cunoscut pe Dósa în vremurile sale de început într-ale scrisului, adică prindecembrie 2008; nu peste mult timp, în 2010, remarcat deClaudiu Komartin, va fi invitat la o întâlnire a Institutului Blecher, devenind astfel un nume cunoscut în cercurileliterare -iată, o ascensiune destul de rapidă. În atare situație, acest volumera așteptat de ceva vreme de un anumit public. Conceput sub forma unui triptical cărui protagonist este însuși ”naratorul” poemelor, când va veni ceea ce este desăvârșit surprinde în primul rând, credeu, prin dinamism. Poemele lui Dósa suntîn mare parte filmice, redând într-un stil prozos, vădit antilirc, diverseîntâmplări, gesturi, necruțând niciun detaliu din desfășurarea acestora.

Primaparte, într-un sul de linoleum, estecea a copilului/ adolescentului, din perspectiva căruia sunt redate anumite evenimente dinviața familiei D. Mama este o prezență eclatantă; figura tatălui, în schimb,pare estompată, într-unul dintre poeme înlocuită fiind, cum altfel în epoca internetului?, de GOOGLE: ”googleeste tatăl meu/ de la el am învățat cum se face/ nodul la cravată// am apelatla el/ de mai multe ori într-o singură zi/ decât la tata în toată viața mea” (online). Poemul eram cu mama când a căzut ilustrează cu asupra de măsură preferințalui Dósa pentru acel tip de dinamismdespre care am scris mai sus. Avem o cinetică încetinită, deformată. Fiul, care a asistat în copilărie la căderea accidentală a mameipe stradă, rememorează evenimentul poposind asupra fiecărui amănunt: ”eram cu mama când a căzut pe stradă/ fâșăitul rochiei s-a auzit caîntr-un amfiteatru grecesc/ îi vedeam trupul în aer/ îmi spuneam că pământuls-a înclinat/ și mama odată cu el/ mă voi obișnui numaidecât cu asta/ și trupulmeu va avea aceleași mișcări nefirești/ pe noul pământ/ dar vom putea să neținem de mână și așa/ și vom putea merge și așa”. Accidentul nu duce, în cazul copilului, la reacții pripite, disperate. Mama, ființa absolută, perfectă,nu putea, nu avea voie să cadă. Așadar, singura explicație ar fi aceeacă pământul s-a înclinat, iar lumea s-a întors cu fundul în sus. Însă adultul este cel care își amintește întâmplarea. Așadar, contaminarea ingenuității primei impresii este inevitabilă, poemul conținând elementedintr-o lume prea puțin familiară copilăriei: ”atunci am auzit voceabărbatului/ doamnă ați pățit ceva?/ și totul a sunat atât de șters și de fals/acel doamnă/ al funcționarilor care tocmai închid ghișeul/ e târziu doamnă!/ alfuncționarilor cărora li se rupe de tine/ și de frumusețea ta de problema ta”. Dealtfel, și acel ”amfiteatru grecesc” îmi pare ușor prețios, parcă nu-și prea are locul în descriereaîntâmplării, chiar dacă este de efect. Andrei Dósa nu ezită a surprinde și latura freudiană (sau, altfelspus, incestuoasă) a relației mamă-fiu și nu o face într-un mod discret,dimpotrivă. Refugiul în eufemisme este refuzat, impactul poemului fiind pemăsură: ”Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mână și mă conduce lafereastră./ Îmi scoate chiloții, mă examinează./ În căldura soarelui pieleascrotului/ se strânge, se rotește/ că o bucată de hârtie sub care mocnește jarul./…Uruitultransformatoarelor se întețește./ Fascicule negre baleiază pe fața mamei./Privește fascinată, lăsată în genunchi./ Chipul ei este prea aproape./ Mi-eteamă că aș putea să îi șterg trăsăturile.” (Adorație) Finalul, căruia i se poate reproșa directețeanedisimulată, este, în fapt, consecința directeței poemului în sine. Toatepoemele lui Dósasuferă de această ”meteahnă”.

Ceade a doua parte a volumului, ușarotativă, surprinde intrarea în lume, trecerea copilului/ adolescentului din prima parte lastadiul de adult. Această trecere presupune sacrificarea aproape în totalitate a ființei intime în favoarea ființei corporatiste, una și aceeași peste tot înlume. Omul se robotizează, asemenea lui Chaplin în Modern Times: ”5 minute până sună ceasul/ sub unghia degetului marede la picior/se rotește becul roșu al unei sirene/ urechea înregistreazăfojgăiala sângelui//…poți să duci cursorul unde vrei/ nici un semn de viață subpiele/ îți iei doza zilnică de cafeină/ așa cum/ mutilații își scarpină adeseamembrele fantomă” (o dimineața demilioane). În ușa rotativă (I) aparși părinții, fiind făcută astfel legătura cu prima parte, însă, de data asta,nu ajung la fiul lor, refugiat în spatele unei uși rotative, decât pentrucâteva secunde: ”Mama trece prin ușa rotativă/ și mă îmbrățișează/ preț decâteva fracțiuni de secundă,/ fără răspuns,/ căci inima mea stă prost lacapitolul/ conductivitate termică,/ și înainte ca ușa rotativă s-o arunce/ înstradă,/ mai are timp doar să-mi strecoare în buzunarul sacoului/ casetele pecare și-a înregistrat sfaturile.” Refuzul unei maturizări depline, acțiune, în fond,lăudabilă, duce și la imagini facile, așa cum se întâmplă, din păcate, și înpoemul tocmai citat, unde personajul învață, printre altele, în spatele ușiirotative, ”cum să-mi lipesc mucii/ pe ascuns între foile rapoartelor/ de finaltrimise în Germania”.

Ceade a treia secțiune a opului, ceea ceeste în parte va dispărea, aduce în prim-plan iubirilepersonajului-narator: Diana, Imy, Iulia. Fiind vorba despre niștemuze de moment, ironia vizavi de acestea este omniprezentă. În unuldintre eșecurile memorabile ale aeronauticii, căzătura fetei petreptele librăriei Okian din Brașov îi aminteștepersonajului nostru de căzătura mamei sale pe stradă. Dar, acum, emoția nu maieste aceeași. El știe că nu pământul s-a înclinat, ci, pur și simplu, fata,neatentă, a căzut. Iubirea, cu toate acestea, nu este înăbușită de ironie saude cinism. În poemul în proză când vaveni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea, poem careîncheie volumul, iubirea este cea care îl zăpăcește frumos și fără drept deapel pe hâtrul nostru personaj, discursul trecând de la persoana întâi singularla persoana întâi plural. Sunt concepute diverse planuri nebunești care să împlinească relația de cuplu, torentede cuvinte și imagini impun un ritm alert, pauzat uneori de scurte pasaje. Ultimelerânduri plasează poemul sub semnul Epistolei întâia către Corintieni a lui Pavel, unde a fost scris ”cu limba de foc”: De aș grăi în limbile oamenilor și aleîngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimvalrăsunător. De fapt, opul în întregime, prin titlul preluat din Epistola tocmai pomenită, stă sub semnul acesteia.

Volumulde debut al lui Andrei Dósaeste unul deja matur. Acest poet va mai putea surprinde doar prin agilitatea dea mânui discursul poetic, de a-l rafina. În ciuda aparențelor, nu e un lucru deșagă. Dar sunt sigur că Andrei Dósaștie asta mai bine poate decât mulți alți poeți tineri români. De admirat șifaptul că poetul brașovean a lăsat să vorbească pentru el doar poezia, volumulnebeneficiind de acel text (prefață sau postfață) aproape nelipsit în cazul debutanților (și nu numai) prin care vreun scriitor cunoscut inflamează fără rețineri meritele opului pentru care a fost solicitat. În fine,regret că multe poeme nu au fost incluse în acest volum, poeme, cred eu,reușite. Unele dintre ele pot fi citite de cei curioși pe blogul InstitutuluiBlecher: http://institutulblecher.blogspot.com/2011/03/poeme-de-andrei-dosa.html.

P.S.Între timp, pentru volumul când va veni ceea ceeste desăvârșit Andrei Dósaa fost răsplătit cu Premiul Național Mihai Eminescu- Opera Prima.

Andrei Dósa,când va veni ceea ce este desăvârșit, București:Tracus Arte, 2011, 100 p.

Izgonire

2012-01-17T11:49:00.001+02:00

Zburați,zburați!

Plecațideparte, departe!

Întoarceți-vă,plecați, fugiți!

Răutateavoastră să plece ca fumul spre cer!

Dintrupul meu îndepărtați-vă!

Dintrupul meu plecați!

Dintrupul meu ieșiți cu rușine!

Dintrupul meu alergați!

Întrupul meu să nu vă întoarceți!

Detrupul meu să nu vă apropiați!

Spretrupul meu să nu veniți!

Trupulmeu să nu-l mai chinuiți!

(Incantațieasiro-babiloniană)

în acea zi

2012-01-01T22:27:00.000+02:00

înacea zi

albastrul cerului necopleșise

priveam sticlele cu bere dinfața noastră

ca pe niște prieteni de carene cam săturasem

obraznică pielea se lipisede cămașă

totul părea a prevesticatastrofa

după nu ar mai fi fost marelucru de făcut

dar nu am fost uitați

cuiva îi mai păsa încă denoi

nu-inimic nu-i nimic

totuls-a rezolvat

aufost înțelegători

darsă nu mai consumați niciodată

băuturialcoolice în locuri publice

în acea zi totul a devenit transparentpentru câteva clipe

trupurile noastre copaciiiarba pietrele
blocurile mașinile stâlpii de înaltă tensiune

Cristina Popa

2011-12-27T08:35:00.000+02:00

Raul

Băiatulîncepuse să vorbească singur…

Afost impresionat

de decolteultău

larg,generos,

ca spumamării în furtună

de douăsăptămâni

o arșițăde august se plimba

printrevoi

iar creieruli-ardea.

Și-tulburatde gânduri, cu fruntea în pământ,

Băiatulîncepuse să vorbească singur…

Compania poeţilor tineri în 100 de titluri

2011-12-25T08:26:00.001+02:00

Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (alese de Dan Coman şi Petru Romoşan) se doreşte o antologiede poezie douămiistă, după cum mărturisesc şi antologatorii Dan Coman şiPetru Romoşan în cele două prefeţe ale volumului. Au mai existat tentative deacest gen, prea puţine, ce-i drept – şi aici merită menţionate Generaţia 2000 (Cenaclul Euridice)(Pontica, 2004), op coordonat de Marin Mincu, şi Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Paralela45, 2010), produsul lui Daniel D. Marin, ambele, s-a scris, prea laxe, preapermisive în alegerile celor antologate; dacă tot am ajuns în acest punct, nuvoi ignora nici volumul coordonat de Radu Vancu şi Claudiu Komartin, Cele mai frumoase poeme din 2010 (TracusArte, 2010), tom fără pretenţii de clasificare generaţionistă, dar plin depoeţi tineri valoroşi.
Antologia Coman-Romoşan cuprinde 15 poeţi aleşi,pare-se, în funcţie de o apropiere a lor de un aşa-zis model poetic specificcelor debutaţi în ultimul deceniu, model descris mult prea vag de antologatori(iată-l în viziunea lui Petru Romoşan, deşi, atenţie!, Romoşan vizează maidegrabă un model existenţial: lipsa de livresc bine compensată printr-uncosmopolitism trăit, un antisentimentalism trucat, vulnerabilităţi etalate fărăsfiiciune etc.). În mod sigur, şi nu că aş ignora modelul poeticdouămiist de mai sus, poeţii propuşi de Dan Coman au în comun perioadadebutului şi valoarea lor incontestabilă. Iată-i, în fine, şi pe cei 15:Constantin Acosmei, Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia,Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, a. urmanov, V.Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, val chimic, Dan Coman. Marii absenţi:Rita Chirian, Ana Dragu, Doina Ioanid, Adela Greceanu, Cosmin Perţa, T.S.Khasis (şi lista poate continua). Aştept replica marilor absenţi: o antologiede poezie sau mai multe, care să întreacă prin frumuseţe antologiaComan-Romoşan.

P.S. Între timp a mai apărut o antologie, Ziua cea mai lungă (Ed. Herg Benet Publishers, 2011), propunând nume ca Andra Rotaru, Moni Stănilă, Cătălina Cadinoiu, Cosmin Perța, Robert Șerban, Adrian Suciu.

Companiapoeţilor tineri în 100 de titluri, Editura Compania, 2011, 160 p.

(Recenzie apărută în Corpul T, nr. 4, 2011)

poem de neziua mea

2011-12-20T10:10:00.002+02:00

astăzivoi pleca de-acasă și voi uita unde e casa mea

pietreleîmi vor vorbi cu glasuri de copii

iarmâna mea dreaptă va scrie cel mai bun roman al tuturor timpurilor

cumâna stângă îmi voi secționa aorta șiîmi voi mângâia inima

îmivoi da dinții la schimb pentru un dram de praf cosmic

voijuca șah cu arhanghelul gabriel, multiplu campion interstelar

îmivoi pierde aura la un joc de zaruri cu azazel

îmivoi amaneta unghiile, ochii, oasele, gândurile

dinele termitele vor face o făină albă

albăca prima zăpadă, ca primul sărut, ca primul dinte de lapte

îmivoi schimba numele pentru a-l uita din nou și din nou

astăzitu mă vei confunda cu un altul

IOAN PETRU CULIANU DESPRE MIRCEA ELIADE (SAU DESPRE O MONOGRAFIE INCOMODĂ) (II)

2011-11-29T08:24:00.001+02:00

Fire acribică, luiCulianu nu îi scapă sensurile majore ale creaţiei eliadiene. Sunt comentate noţiuni ca hierofania,simbolul sau sintagme ca irecognoscibilitatea miracolului. Dealtfel, noţiunea de hierofanie eintim legată de ceea ce exprimă sintagma irecognoscibilitatea miracolului. În viaţa omului modern, spre deosebire de cea a omuluiarhaic, nu există nicio diferenţă între miracolşi fapt ordinar, așadar, în atare situație, miracolul devine irecognoscibil.Cu alte cuvinte, în modernitate noţiunea de hierofanie – manifestare a sacrului – e legată de ideea că „ Dumnezeuexistă, dar a încetat să se mai manifeste”[1].În lumea de astăzi, „sacrul nu mai e camuflat în profan”, afirmă Culianu, ci profanul este sacrul[2].Pentru omul modern, o posibilitate de asumare conştientă a sacrului ar fi, dupăEliade, cosmicizarea individului, adică o sincronizare cu ritmurile cosmice,sincronizare realizabilă, de exemplu, şi prin lectură[3]. Ideea cosmizăriiomului poate fi exprimată astfel: dacă numai Dumnezeu are puterea creaţiei, omul, în schimb, „estecapabil a ordona, ritma şi însufleţi această creaţie”[4].Omul este singurul apt a însufleţicreaţia, este un al doilea creator. Sensul cosmizării este unul elementar şi, în acelaşi timp, profund: „bucuria de a trăi, de acunoaşte”[5];în acest context, cogniţia este echivalentă cu o transcedere de sine/ a sinelui, cu o metamorfozare totală a omuluiîn scopul abolirii propriei identităţi, rămânând, cu toate acestea, el însuşi.
Dacă Eliade a fost influenţat de teoria arhetipului jungian, în domeniulstudiului alchimiei, savantul român l-a precedat pe Jung, volumele Alchimie asiatică şi Cosmologieşi alchimie babiloniană fiind publicate în 1934, respectiv în 1937, aşadarînaintea apariţiei, în 1944, a volumului Psihologieşi alchimie semnat de C.G.Jung. Teza volumelor eliadiene mai sus-pomenite,prin ineditul ei, a fost una revoluţionară pentru perioada interbelică, eapăstrându-şi actualitatea în măsura în care mai este încă tăgăduită: chimia aexistat încă de la început în paralel cu alchimia, cele două având, însă,scopuri total diferite. Aşadar, „alchimia nu e o pre-chimie, tehnicilealchimice nu sunt pragmatice”[6],scopul lor fiind obţinerea nemuririi.În aceste condiţii, alchimistul, un căutător al „elixirului vieţii”, poate ficonsiderat un mistic, spre deosebire de simplul chimist. În Cosmologie, volumul din 1937, „seregăsesc in nuce – observă Culianu –unele dintre marile teme ale fenomenologiei religioase, respectiv conceptul dearhetip celest al lucrurilor sensibile (…), al spaţiului şi al timpului sacru(…), al corespondenţei como-biologice (…), al simbolului religios (passim), al arborelui cosmic (…), alrepetiţiei sacrificiului primordial al divinităţii (…), al sexualităţiimetalelor şi mineralelor (…), al «maladiei iniţiatice» urmate de o «moarte» şide o «reînviere» rituală (…)”[7].De altfel, Culianu observă, pe bună dreptate, „că majoritatea ideilorexprimate, după 1945, în cărţile lui Eliade apărute pentru prima dată înFranţa, Germania sau Statele Unite, se regăsesc deja în volumele-i ştiinţificede tinereţe”[8].

Tânărul Mircea Eliade, ca şi Culianu, nu ezita a da glas unor idei ceva mai îndrăzneţe,atipice pentru un mare savant în devenire, şi aici mă refer la un eseu semnatde Eliade în 1937, Folclorul cainstrument de cunoaştere, eseu publicat apoi în volumul Insula lui Euthanasius, în care esteexprimată ideea, destul de curajoasă, că „anumite credinţe primitive şifolclorice au la baza lor experienţe concrete”[9].Cu alte cuvinte, sunt afirmate fenomeneleparanormale. Iată că lui Culianu nu i-a scăpat nici acest amănunt picantdin trecutul publicistic al lui Eliade. Nici alte minţi strălucite ale acelorvremi nu au fost ocolite de tentaţia exercitată de fenomenele (încă)inexplicabile, inaccesibile raţiunii. Astfel, C.G.Jung propune, la rându-i, oteorie prin care încearcă să exprime coincidenţe care sfidează orice legecauzală (mai exact, face referire la „ocoincidenţă sau o corespondenţă plină de sens între… un eveniment psihic şiunul fizic, care nu sunt legate între ele cauzal” sau „între vise, gânduri etc.asemănătoare sau identice, care au loc simultan în locuri diferite”[10]).Este vorba despre teoria sincronicităţii.

Mircea Eliaderecunoaşte în scrisoarea publicată în deschiderea monografiei dedicate opereisale, că „Personal, ca şi Granet şi Dumézil, n-am fost obsedat de metodologie –deşi, cred, toţi trei am încercat să interpretăm sistematic documentele”[11].Fără îndoială, erudiţia lui Eliade i-a permis acest lucru, dar, după cum am maiprecizat, istoricul religiilor se bazează de multe ori pe intuiţii ignorândmaterialul concret şi nu de puţine ori hermeneutica materialuluiistorico-religios propune cel puţin un incipit de antropologie filosofică. Atitudinea lui Culianu în legătură cu aceastăantropologie filosofică eliadiană este una circumspectă, chiar refractară:

…Eliadea vrut sau nu să construiască o „antropologie” filosofică? Eliade nu a vrut săconstruiască o antropologie filosofică, şi cu toate acestea a construit-o prinînsuşi faptul că a indicat cum (în cefel) această antropologie ar fi trebuit să fie creată. Eliade nu are o „metodă”explicită, dar în mod implicit e legat de fenomenologia religiilor precum şi decurentele morfologice şi structuraliste care au activat în interiorul istorieireligiilor sau în exterior. În ceea ce priveşte „ştiinţificitatea” modului delucru al lui Eliade, ea este neîndoielnică, cel puţin în lumina logiciipopperiene a descoperirii ştiinţifice. Hermeneuticanu este o metodă, nu e o metodologie (s.m.), şi totuşi statutul ei „ştiinţific” este recunoscut caatare. Ea echivalează cu felul în care se petrec lucrurile în formularea unoripoteze ştiinţifice. Ipotezele sunt greu verificabile, dar şi mai greufalsificabile. Eliade nu poate fi contrazis înmod ştiinţific, nici măcar pentru speranţele pe care şi le pune înviitorul istoriei religiilor. A faceexplicite aceste speranţe este singurulprocedeu ştiinţific corect şi normal din punct de vedere ştiinţific,întrucât nimeni nu poate scăpa de pre-comprehesiuni, preconcepţii şi pre-judecăţi. A le formula este singuracale pentru a indica interlocutorului situaţiaîn care se găseşte cu adevărat… Poate că istoria religiilor este, îngeneral, o ştiinţă fără soluţii. [12]

Dupăcum s-a putut observa şi din rândurile de mai sus, tânărul Ioan Petru Culianu estede-a dreptul ireverenţios (într-un sens constructiv, cred eu) în observaţiile salereferitoare la opera unui savant a cărui respectabilitate pe plan mondial îndomeniul istoriei religiilor în momentul apariţiei monografiei (1978) eraincontestabilă. Într-o anexă ataşată mai târziu la finalul acestei monografii(v. Mircea Eliade – ediţia a 2-a,apărută în 1998 la Nemira), anexă reprezentând planul unei proiectate cărţi deconvorbiri cu Mircea Eliade şi care conţine 21 de întrebări destul deconsistente (la care Eliade nu a răspuns niciodată, probabil deranjat dedenumirea de „mistagog”), Culianu nu pregetă a afirma următoarele (rezumând,astfel, propria-i teorie referitoare la opera literară eliadiană):

Interpretareamea la opera dumneavoastră literară este aceea a unui Eliade mare mistagog, care creează mituri ştiind foarte bine că elestau pe nimic (s.m.), dar convins de valoarea lor existenţială şipedagogică.[13]

Ne este propusă, iată, imaginea unui Eliade mistagog, farseur[14].Am putea afirma că Eliade, din această perspectivă, este un trickster, figură regăsibilă în numeroase mitologii și asupra căreia Culianu deseori s-a oprit cu interes. De undeaceastă idee? Pornind de la câteva observaţii legate de povestirea În curte la Dionis, povestire în care seregăsesc toate temele creaţiei literare eliadiene, Culianu consideră că „Mituleste o tentativă de interpretare a nimicului, iar mistagog este acela care,voluntar ori nu, dă prilejul ca această tentativă să aibă loc… Mistagogia esteîntr-un anumit sens, o contrainteligenţă ce nu se întemeiază pe nimic”[15].Ceea ce afirmă Culianu este că adevărulmitului stă pe nimic. Mitul, cel din scrierile literare ale lui Eliade, nureprezintă decât o farsă generată de inteligenţa adresantului/ interpretului,inteligenţă manipulată de emitentul mistagog. Un anume mesaj care înşală prinsimplitatea şi prin aparenta sa incoerenţă este ridicat la proporţii mitice.Acesta este şi cazul lui Mircea Eliade:

Mitul,mitul pe care îl creează (M.E., n.m.), nu acela pe care-l discută ca istoric alreligiilor, este o funcţie a decalajului…Fără să-şi dea seama, partenerul cumentalitate logică e manipulat de acela care, ilogic, fiind, nu răspundecriteriilor interpretării lui. Mitul se naşte din incoerenţa dintre mesaj şiraţionalitatea hermeneutului, care nu vrea să admită posibilitatea incoerenţei.[16]

Culianu se explică în paginile următoare, unde aprofundeazăproblema funcţiei mitului, mizând peun ideea unui nihilism primar ocultat prin mit. Altfel spus, mitul este deconspiratca o imensă minciună (oare aceastăteorie a nimicului ocultat de mit, de„acel mit care nu-i altceva decât o funcţiea decalajului dintre simplitatea realităţii şi labirintul interpretării”[17],îşi are ecoul şi în ideile lui Culianu despre nihilismul lumii moderne - un nihilismcu rădăcini în romantism - [18],idei expuse în numeroase eseuri, articole, reluate apoi în volumele Gnozele dualiste al Occidentului şi Arborele gnozei? Pentru a fi mai exact,este vorba de un nihilism antimetafizic care vizează completa distrugere atranscendenţei, anularea ei):

Concluziacă, pentru omul modern, profanul estesacru(l), apare şi mai legitimă când o comparăm cu mecanismul eliadian decreare a mitului în lumea modernă, acel mit care nu e altceva decât o funcţie a decalajului dintre simplitatearealităţii şi labirintul interpretării. Fireşte, opera atât de stufoasă a luiEliade, acel horror vacui pe care omanifestă activismul lui frenetic par să infirme ideea că, în fond, speranţalui cea mai adâncă se sprijină pe nimic.Or tocmai efortul măreţ al mistagogului, vocaţi-ai pedagogică, dorinţa lui de aveni în întâmpinarea suferinţelor congenerilor săi pot fi interpretate ca o tentativă pe deplin izbutită de a ocultaacest adevăr… În convingerea de aconstrui pe nimic, accentul cade la Eliade pe „a construi”, acela al filosofiei occidentale pe „nimic”. A construi pe nimic este şi definiţiacea mai convenabilă a mistagogiei eliadiene… Însă adevărul mituluii stă penimic. Acesta este adevărul ocult, rezervat celor ce-l acceptă. Dar celor cenu-l acceptă le trebuie mituri care să le justifice povestea lor. Ei trebuie zgâlţâiţi, treziţi, căcia nu accepta nimicul nu înseamnă că nu trăieşti sub imperiul absolut alnimicului.[19]

Acestea fiind datele problemei, funcţia mitului nu poate fi decât una ocultatoare, „de a crea un puternic obstacol între om şinimic, de a-l împiedica pe acesta din urmă să pună stăpânire pe lumeaumană”[20].Prin urmare, funcţia mistagogului, a celui care „născoceşte mistere şi-iantrenează şi pe alţii să-l urmeze pe calea sa”[21],este una salvatoare. Mircea Eliade devine, iată, mistagogul care salvează. În ultimaperioadă a nuvelisticii eliadiene - și aici am în vedere o etapizare aparținând lui Culianu (în care prima etapă coincide cu faza indiană, povestirile având ca personaj unspecialist al sacrului; în cea de-a doua etapă, cea a idiotului, specialistul eînlocuit de un, după cum se poate uşor bănui, idiot; cea de a treia etapă estecea a spectacolului şi a criptografiei)-, fantasticul nu mai irupe în real, ci epus în relaţie cu ştiinţa modernă şi criptografia. Aşadar, povestirile dinaceastă etapă presupun descifrarea misterelor prin hermeneutică („operaţiuneacare stabileşte un înţeles”)[22],mai exact, prin criptografie, una dintre modalităţile hermeneuticii. Aceastădecriptare, descifrare, ajunge la nimic pentrusimplul motiv că în spatele mitului, a misterelor, nu există nimic. Dar„decriptarea, susţine Culianu, nu e făcută să risipească îndoiala: dimpotrivă,ea o creează, ea este mecanismul producător de mistere”[23].

Ioan Petru Culianu, în aceeaşi anexă despre care am scrismai sus, propune şi un text despre trecutul politic al Mircea Eliade, oproblemă care, în ciuda deselor acuzelor la adresa istoricului român alreligiilor, nu a fost tratată deschis şi complet până la Culianu, în parte şidin cauza lipsei materialelor edificatoare. Culianu este primul exeget eliadiancare a atacat acest subiect (tabu chiar şi în prezent). Bineînţeles, nu a avutnici el de la bun început toate materialele necesare, ba chiar nu a avut deloc. Horia Stamatu, pare-se, i-a furnizat mai multe materialedespre legionari şi despre legăturile lui Eliade cu Mişcarea Legionară. Întimpul şederii în Italia, Culianu a frecventat şi un centru „naţional” -aparţinând lui Iosif Constantin Drăgan - în biblioteca căruia se găseaunumeroase volume legionare sau despre Mişcare. Mircea Eliade a fost destul deevaziv în privinţa acestui subiect, preferând, de cele mai multe ori, atuncicând i se reproşa acest trecut nu tocmai curat, tăcerea. În Mircea Eliade necunoscutul, Culianuexpune mai întâi, în încercarea de a contextualiza trecutul interbelic al luiEliade, o teorie a apariţiei mişcărilorextremist-naţionaliste româneşti. Plecând de la teoria lui Max Weber, careafirmă că înaintea unei etici economice, a existat o etică religioasă, IoanPetru Culianu postulează:

Tezamea este că marea nenorocire a românilor este de-a fi ortodocşi şi deci de acădea în sfera de influenţă slavă, iar apoi de a rămâne în marginea marilortransformări occidentale a apariţiei capitalismului, care este un produs al eticii protestante... evoluţiaglobală a ţărilor din Estul european a fost mult mai lentă decât a ţărilor dinVest, din cauza absenţei unei etici economice la înălţimea epocii. Iar acestdecalaj este în bună măsură imputabil ortodoxiei.[24]

[1] Ibidem, p. 211

[2] Ibidem, p. 252

[3]Mircea Eliade, Tehnica şi educaţiaculturii spiritului din vol. TainaIndiei, Icar, Bucureşti, pp. 89-93

[4]I.P.Culianu,, Mircea Eliade, ed.cit., p. 43

[5] Ibidem

[6] Ibidem, p. 45

[7] Ibidem, pp. 47-48

[8] Ibidem, p. 44

[9] Ibidem, p. 58

[10]C.G.Jung, Amintiri, vise, reflecţii, ed.a 2-a, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 411

[11]I.P.Culianu, Mircea Eliade, ed. cit.,p. 8

[12] Ibidem, pp 132-133

[13] Ibidem, p.270

[14] DanPetrescu, în eseul Ioan Petru Culianu şiMircea Eliade: prin labirintul unei relaţii dinamice, sesizează ironia decare dovadă Culianu folosind termeni ca „mistagog” şi „mistagogie”, termeniutilizaţi, la rându-i, şi de Mircea Eliade în diverse ocazii: „Faptul că el îiatribuie lui Eliade un demers mistagogic mi se pare a constitui una din aceleironii fine şi cu rezonanţă explicativă majoră a căror obişnuinţă Culianu oavea din plin, căci termenul de mistagogi(e)apare şi la Eliade, în câteva contexte determinate (pe care Culianu le cunoşteacu siguranţă): mai întâi, în 1935, mistagogii erau pentru Eliade, net negativ,«toate acele specii de naivi sau şarlatani care practică smerenia, confuzia,frauda şi celelalte gândiri muzicale»; apoi, într-o conferinţă rostită pe 3iunie 1948 la Paris şi publicată în acelaşi an în Luceafărul din exil, Eliade discernea în cultura română o tensiuneîntre un pol eminescian şi altul caragialian şi, printre reproşurile pe care«caragialienii» le adresau «eminescienilor», enumera, alături deconservatorism, viziune romantică a istoriei, insistenţă pe trecut ş.a., şi mistagogia, adică, în chiar termenii luiEminescu, obişnuinţa de a pune «haine de imagini pe cadavrul trist şi gol»(rămâne un mare paradox eminescian faptul că poetul, conştient de acestprocedeu mistificator, l-a practicat el însuşi în opera-i literară cu asupra demăsură…); în fine, prin 1962, se poate înţelege că, vorbind de «specialiştiisacrului», personalităţi eminamente creatoare din sânul societăţilor arhaice(preoţi, şamani, medicine-men, barzi), cu acces la extaze şi izbutind să impunăunor colectivităţi întregi «măcar unele dintre viziunile lor imaginare»,istoricul religiilor găsea, în fond, mistagogiei o întrebuinţare elitistă şi normativă.Aceasta ţine însă de o veche paradigmă, a cărei singură justificare sta înutilitatea relativă a ficţiunilor într-o lume desacralizată; cu alte cuvinte,după moartea lui Dumnezeu ne situăm în regatul ficţiunii…” (Ioan Petru Culianu: omul şi opera, op.cit., pp. 410-411)

[15] Ibidem, p. 247

[16] Ibidem, p. 250

[17] Ibidem, p. 253

[18]Culianu îi va mărturisi lui Andrei Oişteanu într-un interviu din 1984 că „Înromantism se întâmplă ceea ce Nietzsche numeşte mai târziu «moartea luiDumnezeu» - fără nicio referinţă teologică. Este vorba de o răsturnare devalori bazată pe faptul că, la un moment dat, transcendenţa platonico-creştină,care a ghidat viaţa Europei de Est şi de Vest vreme de aproape 2 000 de ani,şi-a pierdut eficacitatea. Această transcendenţă de factură platonico-creştinănu mai are forţă de elevaţie morală asupra omului” (A. Oişteanu, Religie, politică şi mit: texte despreMircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, Iaşi, Polirom, 2007, p. 98). În legătură cu nihilismul din poemeleeminesciene Mureşanu şi Demonism, raportat la nihilismul de tipgnostic, Culianu va recunoaşte în acelaşi interviu următoarele: „Cred căEminescu este unul dintre cei mai interesanţi scriitori care au constatat, lanivelul mitologiilor literare, ceea ce Nietzsche a numit «moartea luiDumnezeu»… Dacă ne uităm mai atent, aşa cum am făcut-o în articolele meleulterioare, vedem că, deşi superficial mitologia lui Eminescu seamănă mult cucea gnostică, este vorba despre un tip radical opus de nihilism. Gnosticismuleste nihilist întrucât neagă toate valorile terestre în favoareatranscendenţei. Gnosticismul este un tip extrem de nihilism metafizic…Nihilismul lui Eminescu – şi cel romantic în general -, dimpotrivă, neagă forţatranscendenţăei şi, aşa cum o face Eminescu în poemul Demonism, conferă demnitate şi realitate existenţei terestre. Estevorba deci de un nihilism antimetafizic” (Ibid.)

[19] Ibidem, p. 253

[20] Ibidem

[21] Ibidem, p. 256

[22]I.P.Culianu, Studii româneşti: Fantasmelenihilismului. Secretul doctorului Eliade, Polirom, Iaşi, 2006, p. 329

[23] Ibidem, p. 330

[24]I.P.Culianu, Mircea Eliade, ed. cit.,p. 271 şi p. 275.

Text apărut în Studii literare: Studii și cercetări ale doctoranzilor filologi, coord.: Ovidiu Moceanu, Brașov: Editura Universității Transilvania, 2011

Ținutul Celălalt

2011-11-28T09:15:00.001+02:00

Duminică,27 noiembrie 2011, în clubul Rockstadtdin Brașov, a fost lansată în cadrul întâlnirilor CenaKLUbului Tiuk, întâlniri patronate de Mihail Vukulovski, ocarte ceva mai deosebită. E vorba despre ȚinutulCelălalt, un volum cu doi autori: Ruxandra Cesereanu și Marius Conkan.Scriere experimentală, Ținutul aiscat, după cum era de așteptat (cred eu), o discuție vie, aprinsă despre ”jocurile”din care a răsărit poemul, despre libertatea autorului de a face aproape orice cupersonajele și, în ultimă instanță, cu textul. Mai exact, la bara acuzaților a fost adusă sintagma de ”libertate scriitoricească”. Cauzatorul discuției, scepticul Mihai Ignat, aprimit premiul cel mare: un volum semnat de cei doi autori.

Ținutul Celălalt beneficiazăși de un blog: http://tinutulcelalalt.blogspot.com/.

MARATONUL DE POEZIE, EDIȚIA A XI-A, BRAȘOV, 2011

2011-11-23T09:38:00.001+02:00

Gata și Maratonul de poezie, ediția 2011, eveniment organizat de Facultatea de Litere din Brașov. Invitați de onoare au fost în acest an Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman. Ar fi trebuit să vină și Ana Dragu, dar, din păcate, nu a mai venit.

Pentru cei interesați, am postat mai jos două filmulețe cu invitații. Îmi cer scuze pentru calitatea slabă a înregistrărilor, dar și pentru zoom-urile și cadrele aiurea (zău, nu m-am putut abține!).

Marin Mălaicu-Hondrari

Dan Coman

Iată și câteva dintre lecturile brașovenilor:

Ioan Pop Barassovia (Intrarea în aer, Paralela 45, 1998)

Andrei Dosa (Când va veni ceea ce este desăvârșit, Tracus Arte, 2011)

Naomi Ionică (Cei singuri vor rămâne singuri, Tracus Arte, 2010)

Daniel Puia-Dumitrescu (Povești cu telecomandă, Tracus Arte, 2010)

Sabina Comșa

Vlad Drăgoi

Cătălin Badea

IOAN PETRU CULIANU DESPRE MIRCEA ELIADE (SAU DESPRE O MONOGRAFIE INCOMODĂ) (I)

2011-11-16T08:19:00.001+02:00

Andrei Oişteanu a afirmat, pe bunădreptate, că „Una din grilele prin care poate fi «citit» destinul lui I.P. Culianueste relaţia lui cu Mircea Eliade”[1]. Această „grilă”, însă,atrage atenţia acelaşi Andrei Oişteanu, „nu este întotdeauna operantă şi nutrebuie folosită excesiv, ci cu prudenţă”[2]. În abordarea relaţieiEliade-Culianu voi încerca, aşadar, în rândurile următoare, să fiu prudent,adică nici să-l eliadizez pe Culianu, dar nici să-l înfăţişez ca pe un obstinatcontestatar al operei maestrului său, deşi, în mare parte, volumele lui Culianuau luat naştere şi/mai ales dintr-o distanţare critică de ideile eliadiene(ceea ce, într-un fel, ar echivala tot cu o eliadizare, dar cu una având labază negaţia; iată, altfel spus, eliadizarea lui Culianu pare, dintr-un anumitpunct de vedere, inevitabilă!)[3]. De altfel, Ioan BogdanLefter constată, privitor la cele de mai sus, următoarele: „Există întreCulianu şi Eliade atâtea asemănări, încât discuţia despre Culianu fără Eliadenu cred că se va putea purta uşor vreodată. Eliade, mai vârstnic, venind dinaltă istorie, cu un traseu internaţional care a traversat secolul, poate fidiscutat fără discipoli, însă Culianu fără Eliade cred că e greu de imaginat.Ceea ce nu înseamnă că, în cazul lui Culianu, avem de a face doar cu oreparcurgere a unui traseu şi nici că nu există, cum am spus, asimetriiimportante între traseele şi personalităţile lor”[4].

Relaţia Eliade-Culianu, în diferiteleei etape, a fost una sinuoasă, plină de tensiuni mai mult sau mai puţinevidente. Monografia lui Culianu dedicată operei lui Mircea Eliade poate ficonsiderată, într-o anumită măsură, începutul unei contestări care anticipaviitoarea cale aleasă de Culianu în cercetarea religiilor, o cale construităîntr-un evident contrast cu cea a maestrului său[5] (şi nu numai, dacă negândim că perspectiva sistemică asupra istoriei religiilor propusă de Culianuinvalidează multe dintre supoziţiile cercetătorilor adepţi ai istoricismului,şi cum mai toţi erau şi sunt adepţi ai istoricismului, ne putem da seama cât depopular era şi este Culianu printre aceştia)[6]. De aici, însă, nu trebuietrasă concluzia că avem de-a face cu o operă a unui spirit exclusiv negator, ooperă care nu propune, în afara contestărilor, nimic propriu şi de valoare: „Cualte cuvinte, el nu încearcă să-şi edifice propriile sale teorii pe negareaexplicită a celor anterioare. Ce pune I.P. Culianu în locul teoriilor implicitcontestate? El propune, de exemplu, teza «tradiţiei culturale» şi a«transmiterii cognitive», adică – simplificând la maximum – teza transmiteriiprin tradiţie a unui «set de reguli», care «generează în minţile oamenilorrezultate similare (nu identice) pe o perioadă de timp infinită»”[7].

Un lucru este cert: Ioan Petru Culianu a fost primul intelectual român care ascris, până în 1978, o monografie despre Mircea Eliade în care să fie studiată„sistematic întreaga creaţie eliadiană, din 1921 până în 1976”[8]. Lucrurile stăteau cam înfelul următor: în România, Mircea Eliade a fost un scriitor prohibit până pe lasfârşitul anilor '60 ai secolului trecut, iar cercetătorilor occidentali cares-au ocupat de opera eliadiană le erau inaccesibile scrierile de până laplecarea din România a acestuia. În plus, materialul pentru această monografies-a îmbogăţit în perioada în care Culianu a stat în preajma lui Eliade în 1975,invitat fiind în calitate de cercetător postdoctoral (pro forma) la Divinity School. Volumul lui Culianuera, în aceste condiţii, fără a exagera, poate cel mai concludent dintre toateapariţiile de până atunci - majoritateaacestora fiind, de altfel, articole sau eseuri - în ceea ce priveşte scrierilelui Eliade. De asemenea, Culianu este unul dintre primii intelectuali români care a scrisdeschis, fără ocolişuri, despre generaţia interbelică. După cum am precizat,încă din acest volum tânărul savant român, în vârstă de doar 28 de ani laapariţia, în 1978, a monografiei, se distanţează critic de cel datorită căruiaa ales calea studiului istoriei religiilor. Deseori, însă, Culianu, în cazulunor personalități ale perioadei interbelice românești, este mai degrabăimpertinent decât critic - de pildă, nu ezită a-l numi pe P.P. Negulescu „academiciansuperficial dar cu multă faimă locală”[9].

Ce îi reproşează Ioan Petru Culianu lui Mircea Eliade? În primul rând,faptul că uneori „vorbeşte cu imprudenţă de difuziunea «universală» sau«aproape» universală (ori altele asemănătoare) a unui motiv sau simbolreligios”[10].Lui Culianu i s-a părut neverificabilă teoria eliadiană a „arhetipurilor”, spredeosebire de cea a lui C.G. Jung care este, în anumite limite, verificabilă. LaMircea Eliade, constată tânărul savant român, arhetipul are o semnificaţieoscilantă, de multe ori amintind de sensul jungian, cel de „model preformatival conştiinţei”, ceea ce nu e de mirare, căci Eliade a fost puternic influenţatde teoria arhetipurilor elaborată de psihiatrul elveţian. În concepțiaeliadiană, arhetipul se doreşte a fi, în semnificaţia sa istorico-religioasă, o„categorie preformală şi preformativă, model la care se referă sau seconformează ceva”[11] (însuşi Eliade, înscrisoarea către Culianu şi publicată la începutul monografiei, recunoaşte căobiecţia legată de „arhetip” i-a atras atenţia şi că această noţiune este, înfapt, improprie pentru ceea ce a dorit el să indice: model exemplar). Dar cumpoţi verifica o asemenea informaţie? Jung şi-a probat teoria printr-un volum încare argumentele erau destul de plauzibile, e vorba de Psihologie şi alchimie. În cazul lui Eliade, arfi destul de dificil, ca să nu spun imposibil de demonstrat viabilitateateoriei sale despre arhetip, fapt sesizat şi de Culianu. De altfel, el de multeori a susținut că opera lui Mircea Eliadee mai degrabă bazată pe intuiţii, decât pe fapte verificabile[12]. E drept, pe nişte intuiţii nu de puţine ori geniale, dar carerămân, până la urmă, nişte intuiţii. Mai mult, tânărul Culianu considera, înmonografia din 1978, că istoria religiilor, până în acel moment, „nu a reuşitsă răspundă exigenţelor care se cer unei ştiinţe”[13].

Culianu contestă, de asemenea, şi opinia lui Eliade referitoare la întâlnirea beneficădintre Occident şi civilizaţiile extra-occidentale, o întâlnire din careOccidentul ar putea învăţa lecţiaantiistorică a acestor civilizaţii. Orientul, însă, se transformase enormsub influenţa occidentală încă din perioada în care Eliade predica despreaceastă întâlnire. Practic „Orientul de acum un secol, sau măcar de acum 50 deani, nu mai există”[14], sesiza Culianu pe bunădreptate, India lui Eliade fiind, în fapt, un construct cu rol de refugiu. Criticalui Ioan Petru Culianu, după cum se poate constata, nu este una subtilă, deşi uneori pare că sestrecoară cu inocenţă printre celelalte considerațiuni din volumul dedicatlui Eliade.

[1] A. Oişteanu, Religie,politică şi mit: texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, Iaşi,Polirom, 2007, p.104.

[2] Ibidem, p.111.

[3] E de evitat situaţia extremă încare Culianu este „valorificat” prin denigrarea lui Eliade. Sorin Alexandrescu,în 2002, în cadrul conferinţei „Culianu versusEliade”, referindu-se la această tendinţă, face o remarcă de bun-simţ: „Mi separe ciudat că mulţi dintre comentatorii lui Culianu, dorind să-l valorifice,cred că pot s-o facă dând în Eliade. Mi se pare puţin caraghios. E loc pentruamândoi, mai ales în cultura română” (Ibidem,p. 206).

[4] Ibidem, pp. 184-185.

[5] În ciuda vocilor negatoare, consider că Eliade afost un maestru, în adevăratul sens al termenului, pentru Culianu, chiar dacăla început într-un mod indirect. Discipolul şi-a ales maestrul, iar maestrulşi-a ales discipolul. Această relaţie maestru-discipol s-a conformat etapelorcorespunzătoare unei relaţii de acest tip: admiraţia discipolului pentrumaestru, apoi dorinţa de detaşare, de ieşire din umbra acestuia. Se poate spunecă destinul lui Culianu s-a construit într-o permanentă raportare lapersonalitatea copleşitoare a maestrului, adică a lui Eliade. Întrebat fiinddacă se consideră discipolul lui Eliade, Culianu recunoaşte, într-un modoarecum original, implicându-l şi pe Eliade, acest lucru: „Eu am spusîntotdeauna că sunt un discipol al lui Mircea Eliade, în măsura în care DomniaSa îmi recunoaşte această calitate. Întrucât, în repetate rânduri,recunoaşterea s-a produs – sunt un discipol al Domniei Sale” (A. Oişteanu, op. cit., p. 91). Mai departe, Culianumărturiseşte că „Mă leagă de Mircea Eliade, aş zice, toată existenţa mea,pentru că am încercat să devin istoric al religiilor începând din momentul încare, în primul an de facultate, într-o criză de identitate pe care mulţi o au,am pus mâna pe cărţile lui… Visul a devenit realitate în măsura în care am avutocazia de a-i fi aproape, de a studia cu el în Statele Unite şi m-am bucurat înnenumărate rânduri de atenţia sa binevoitoare – începând de la sugestii pentruprimele mele articole, până la prefaţa ultimelor cărţi care mi-au apărut…” (Ibidem, p, 91).

[6] De altfel, după cum bine a remarcat A. Oişteanu,Culianu a contestat „orice valoare abordării psihanalitice a extazului misticşi a călătoriilor extramundane” (A. Oişteanu, op. cit., p.113). S-a delimitat de teoriainconştientului colectiv a lui C.G. Jung, considerând-o mult prea vagă, dar şide reprezentanţii şcolii germane de istorie a religiilor (W. Anz, W. Bousset,R. Reitzenstein etc.). L-a contestat şi pe Carlos Castaneda, numindu-l şarlatan, într-o perioadă în care acestaera în vogă în Statele Unite.

[7] A. Oişteanu, op.cit., p. 114.

[8] I.P.Culianu, MirceaEliade, ediţia a 2-a revăzută, Bucureşti, EdituraNemira, 1998, p. 22.

[9] Ibidem, p.17. Această atitudine contestatoare cu nuanţe de zeflemea îl caracteriza dinplin pe Culianu. De aici, poate, şi încercarea lui Matei Călinescu de a oatenua printr-o explicaţie binevoitoare: „Simţeam apoi, la acest om cu o minteatât de încăpătoare, care izbutea să controleze o uriaşă masă de cunoştinţeprecise, o anume slăbiciune a acelei inteligenţe morale care vine din sfâşiereaexilului, din sentimentul ireversibilului şi al ireparabilului. Culianu era înfond un optimist, un om plin de energie, orientat spre viitor, cu încredere înpropriul său viitor profesional. (Îmi explicam astfel părerea sa mai degrabănegativă despre Cioran, pe care eu îl admiram, dar pe care el îl vedea ca pe unpersonaj comic, torturat de false dileme existenţiale, un fel de Woody Allenapocaliptic)” (M. Călinescu, Despre IoanP. Culianu şi Mircea Eliade, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 11-12).

[10] Ibidem, p. 24.

[11] Ibidem, p.50.

[12] Ibidem, p. 25.

[13] Ibidem, p.23.

[14] Ibidem, p.22.

Text apărut în Studii literare: Studii și cercetări ale doctoranzilor filologi, coord.: Ovidiu Moceanu, Brașov: Editura Universității Transilvania, 2011

Aritmetică tarkovskiană

2011-11-13T17:28:00.001+02:00

Nostalghia, dir. Andrei Tarkovsky, 1983

ce se întâmplă dacă (nu) ești pe fază la cursurile de scriere creatoare ale domnului profesor caius dobrescu

2011-11-11T09:26:00.001+02:00

-domnule popescu, vă rog frumos să nu mai vorbiţi!

îmi scriu numele de o sută de ori peun caiet dictando în timp ce sorb dintr-o călimară cerneala cu gust de vișineşi mă întreb dacă buna mai trăiește.

e destul de bătrână. ea are treiunghii de diamant. cu ele sfâşie celofanele de pe borcanele cu mătaseabroaştei păstrate pentru iernile friguroase când bate crivăţul negru. atunci îitelefonează doamnei ioanid pentru a-i spune cât îi este de frig.

doamna ioanid e poetă. îi plac panterele roz şi câmpiile alizee infestate cu mine antipersoană. acoloîşi citeşte dimineața ziarul şi își bea cafeaua împreună cu soţul ei, domnulioanid, un pictor vestit de nuduri, un împătimit colecţionar de cutii de bereîncondeiate care a trăit mai multe experienţe extracorporale după ce a gustat din apa verzuie a unei bălți din faţa caseiîn care trăieşte cu doamna ioanid.

buna nu ştie că doamna ioanid e bicefalăşi că nu trebuie să ţipe la ea deoarece aceasta aude foarte bine cu cele patruurechi ale sale.

buna şi doamna ioanid plâng împreunăîn zilele în care domnul ioanid uită să se mai trezească. „e mort, săracu’”,spune disperată doamnă ioanid clătinându-şi cele două capete. „nu cred, da’ încomă sigur e”, spune buna în timp ce bea dintr-o sticlă lacrimi de sfinţi adusetocmai din ierusalim de o rudă îndepărtată a domnului ioanid. dar domnul ioanidse trezeşte întotdeauna şi le povestește cum a vânat lincși în jungla africanăşi cum a reuşit să se înroleze în legiunea arhanghelului rafael unde a ajuns chiarcomandant peste un roi de viespi transparente.

într-o zi doamna ioanid s-a îmbolnăvitde pelagră. buna i-a dat o alifie din păr de câine sălbatic cu care să-şi ungăpielea azurie, iar domnului ioanid i-a dat un afrodiziac din găinaţ de pasăremăiastră (doamna ioanid i-a mărturisit bunii că domnul ioanid nu prea mai areputere în mădular atunci când se află amândoi în patul mare de cristal dincamera frigorifică unde doamna ioanid îşi păstrează colecţia de vibratoare). domnulioanid a gustat din afrodiziacul adus de buna şi s-a transformat într-un taurmare și negru şi a fugit de-acasă alăturându-se ciurdei de vaci de pe imaşulcomunal. pe atunci, nefericitul consort al doamnei ioanid era preocupat de problematranscendenţei a priori şi a posteriori la filozofii oniriști.

după o săptămână, domnul ioanid s-aîntors la doamna ioanid acuzând o acută criză de amnezie. „nu se mai poate, nuse mai poate”, a spus doamna ioanid şi l-a împuşcat pe domnul ioanid drept înochiul din frunte pe care acesta îl ţinea mereu deschis.

Poeți flamanzi

2011-11-03T14:17:00.000+02:00

Ieri,tot colindând prin Brașov, ca să-mi pierd timpul până la Din dragoste cu cele mai bune intenții (adică până pe la 17 și unsfert), am dat, într-unul din celedouă anticariate brașovene, de un volum de poezie flamandă din secolul XX. Ok, mi-am zis, nu poate fi cine știe ce.L-am cumpărat însă pentru traducerile lui Gellu Naum. Printre traducători se mainumără Radu Boureanu, un poet mai puțin cunoscut deși productiv (cine mai știede Zbor alb, Fata din umbră, EnigmaticulBaikal, opuri apărute prin anii 30 ai secolului trecut, Radu Boureanufiind, de altfel, destul de activ în plan publicistic până în 1996!), PetreSolomon și Nina Cassian. Trebuie să recunosc că poemele flamanzilor, per total, sună destul de bine în română.Din care motiv, voi posta câteva aici, pe Erasmen.

André Demedts

(1906-1992)

In memoriam

Poatecă anii trec, dar nu-i mai număr,

căcide la moartea ta nu s-a mai întâmplat nimic

decare să-mi aduc aminte.

Îmivăd de munca mea și tac.

Da,îmi continui cu fidelitate munca,

atent,cu multă grijă,

cuîndârjire chiar.

Tuștii, pe vremuri cum mă dăruiam

oricăruilucru;

lafel fac și acum,

căcitot te simt alături

petine, care dormi în umbră.

Șiastfel, singur, fac ce trebuie făcut

fărăsă mai aștept pe nimeni și nimic;

măduc sau vin, și ochii mei privesc

cumînverzește, când și când, pământul,

apoicum verdele se-ngălbenește.

Pestevreo treizeci-patruzeci de ani poate-o să fiu

sătulsă știu atâtea,

sătulsă înțeleg de ce, la urma urmei, viața e plictisitoare,

dece-i îngheață flacăra

cândnu mai arde pentru nimeni,

când,ca pe un trandafir,

numai trebuie s-o mai cultivi.

Unmilion de veacuri după noi

se varoti pământul

cumse rotește astăzi.

Și,totuși, înainte de-a fi mort și eu

de-atâtatimp ca tine,

o sădispară fără urmă

totce doream să fie împreună

cafocul și lumina,

cajarul și cenușa.

(În românește de Gellu Naum)

PHILOBIBLON III

2011-11-01T10:18:00.001+02:00

Femei și cărți (seducție și abandon)

Micuţa Croitoreasă din romanul lui Dai Sijie Balzacşi Micuţa Croitoreasă chineză mi-a amintit de un alt personaj feminin, dedata asta dintr-un roman de Bohumil Hrabal, L-amservit pe regele Angliei. Este vorba despre Marcela, „muncitoare calificată lafabrica de ciocolată Maršner-Orion”. Ce au cele două personaje în comun? Înprimul rând, sunt produsele puterii de seducție a textului, a cărții. Deasemenea, ambele au fost instruite de bărbaţi dornici de o parteneră educată, elevată,bărbaţi care au ignorat însă un moment esenţial al iniţierii, momentul final,cel al desprinderii învăţăcelului de maestru. Micuţa Croitoreasă, devoratoarede texte balzaciene, îşi va părăsi satul şi, implicit, iubitul - cel care i-ladusese pe Balzac în modestul atelier de croitorie al tatălui ei-, conştientăcă de-acum este pregătită pentru altcevaaltundeva: „- Mi-a zis că Balzac a ajutat-o să-nţeleagă un lucru: căfrumuseţea unei femei este o comoară nepreţuită”. Marcela lui Hrabal, graţie unor cursuriimprovizate de limbă şi literatură franceză, se va transforma dintr-o„gâsculiţă proastă” într-o femeie fatală,aureolată însă de un snobism iremediabil: „Şi, într-o zi... mă duceam la garăsă-i cumpăr biletul de tren, când, deodată, cine venea spre mine din direcţiaopusă? Marcela, înaintând agale, gânditoare, cu părul strâns în coc şi legatcu o panglică violetă – mergea fără să mă vadă, absentă la priviriletrecătorilor, care, întocmai ca mine, îşi întorceau capul după ea, mergeaţinând la subsoară o carte al cărei titlu am izbutit să-l citesc lungindu-mi gâtul din mers – Histoire du Surréalisme... am zâmbit şi,satisfăcut, mi-am văzut mai departe de drumul meu – această tânără de lafabrica de ciocolată Maršner-Orion, cândva o zvăpăiată vulgară, cu vocabularulei deschis de mahala, căreia bunul profesor de franceză izbutise să-i impunăînvăţătura şi manierele unei femei cultivate – această fată care vorbea cuprofesorul ei aşa cum era obişnuită în cartierul marginaş al Pragăi – Košiře...trecea acum prin preajma mea ca un raft de bibliortecă universitară şi eu...ştiam cu cetitudine că această fată nu va fi niciodată fericită, că va aveaparte de o viaţă zbuciumată, iar viaţa bărbatului alături de ea va fideopotrivă împlinire şi suferinţă...”. Dacă ar fi să rezum cele de mai sus, arsuna cam așa: două femei frumoase, dar necioplite, au fost inițiate înfrumusețea poveștilor scrise, împlinindu-și astfel propria lor frumusețe. Totulînsă cu un preț, căci există un preț: ele au devenit un ceva care nu mairezonează cu vechiul lor eu, cu vechea lor personalitate, ceea ce va duce încele din urmă la un dezechilibru existențial. S-au transformat într-un ceva,prin urmare, fals. Aşadar, fărăputinţă de tăgadă, această falsitate este produsul literaturii, al cărţilor.De-aici ironia personajului lui Hrabal, de-aici autodafeul din finalulromanului semnat de Dai Sijie, autodafeu căruia i-au căzut victime volume de Balzac, Hugo, Flaubert, Dumas, Baudelaire, Rolland, Dostoievski.

Efecteleliteraturii, în speţă, ale poveştilor, sunt, repet, imprevizibile. Există în Balzac şi micuţa croitoreasă chineză oscenă memorabilă, în care tatăl Croitoresei vine în satul unde se găsesc ceidoi eroi ai romanului, doi adolescenţi trimişi acolo pentru vestita reeducaremaoistă, iar unul dintre ei îi povesteşte bătrânului croitor, timp de mai multenopţi, Contele de Monte Cristo, ceeace a dus la apariţia unor haine marinăreşti bizare pentru acel sat de munte: „Afost cea mai lungă poveste pe care am spus-o vreodată în viaţă: nouă nopţi aţinut. N-am priceput de unde avea bătrânul croitor atâta putere, că toatăziulica muncea. Inevitabil, în hainle cele noi ale sătenilor au început săapară anumite fantezii discrete, spontane, datorate influenţei romancieruluifrancez – elemente mai ales marinăreşti. Însuşi Dumas ar fi fost uluit dacăi-ar fi văzut pe ţăranii noştri îmbrăcaţi în bluzoane de pânză groasă, cu umericăzuţi şi guler mare, pătrat la spate şi ascuţit în faţă, care fâlfâia învânt”. Romanul lui Dai Sijie a fost adaptat pentru marele ecran, dar aprobărilepentru filmările din China au fost dificil de obţinut. De ce? În primul rând, în roman, imaginea Chinei maoiste nu este una măgulitoare. În al doilea rând,reprezentanţii puterii sunt ridiculizaţi. În al treilea rând, acest roman pare-secă ar transmite un mesaj periculos, şi anume că literatura îi poate schimba peoameni. Alexandru Călinescu, într-o cronică la volumul lui Dai Sijie (Un roman despre teroare, iubire şiliteratură), scrie, pe bună dreptate, următoarele despre China: „Ultimamare ţară comunistă se teme, încă, de Balzac...”.

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, trad.: Jean Grosu, București: Paralela 45, 2004, 296 p.

Dai Sijie, Balzac și Micuța Coritoreasă chineză, trad.: Daniela Boriceanu, Iași: Polirom, 2011, 168 p.

[era seară]

2011-10-26T08:59:00.000+03:00

era seară

tu te spălai pe dinți cu mișcări încete și circulare

te-ai clătit apoi zgomotos umflându-ți obrajii tineri cu apă caldă

mai târziu ne-am uitat la un film

ca întotdeauna tu ai adormit prima

sunt curios

ce vei face

da, ce vei face, când, într-o seară, eu voi adormi primul?

CAZUL MIRCEA CĂRTĂRESCU

2011-10-18T09:01:00.000+03:00

…nute oprești din scris pentru că nu ai timp să scrii, ci mai degrabă

îțiocupi timpul cu prostii pentru că nu mai poți scrie.

MirceaCărtărescu, Zen (Jurnal 2004-2010)

Pentru nu se ştie cât timp, carteapare a se mai bucura de o oarecare autoritate, motiv pentru care, crede AlbertoManguel în TheLibrary at Night,„Volume groase de memorii încă sunt scrise de aceia care vor să parăputernici…”. Oare asta să-şi dorească și Mircea Cărtărescu prin consistentelesale consemnări diaristice, mai precis prin publicarea lor? Confirmarea unuianume prestigiu? Un lucru este cert, atestat fiind de rândurile din ultimul săuvolum memorialistic, Zen (Jurnal2004-2010): mărturisitorului îi e teamă că nu mai are nimic de spus cascriitor – în orice caz, nimic care să conteze. Publicarea unui jurnal consistentar contribui, pare-se, la confirmarea și menținerea unui prestigiu în faptnecontestat de nimeni la modul serios, dar care nu a mai fost ratificat de cevavreme printr-un act creator valid (dar cine este cel care-l validează:scriitorul, cititorul, criticul literar?). Așadar, în atare situație, poțialege, așa cum a făcut-o și Cărtărescu, calea cea mai simplă, dar și cea maisinceră: scrii despre neputința de ascrie. De unde această secătuire, însă, a potenţialului creator? Răspunsul,dat de chiar împricinat, e simplu: „M-am lăsat încălecat de viaţă. Care delicatşi perseverent, cu o apăsare niciodată violentă, mi-a rupt în bucăţi şiraspinării”. De altfel, Mircea Cărtărescu a devenit o marcă, lucru resimţit deacesta cu asupra de măsură: „Apar la numeroase televiziuni, simbol vid şimultiplicat la nesfârşit precum cutiile de supă Campbell… Ce mai simt cuadevărat? Ce-aş vrea cu adevărat să fac din viaţa mea? Nu mai sunt în stare sămi-o spun, deşi o ştiu prea bine”. Personajul principal al acestui jurnal numitZen este cel de al treilea volum alseriei Orbitor, Aripa dreaptă. Miza,ambiţia lui Cărtărescu, în condiţiile enumerate mai sus, este aceea de a maiscrie o carte viabilă, una singură - o luptă aprigă cu propria-i slăbiciune sau, mai bine spus, cu propria-i putere nemaiaflată acum la zenit, ca-n vremurile bune de altădată. Când ceva mai optimist, când de unpesimism feroce, Mircea Cărtărescu încearcă să-şi ducă la bun sfârşit planul,fără a beneficia de vreun pivot statornic. Totul pare a se clătina în jurulsău, afectat de o instabilitate incurabilă, ceea ce duce, uneori, încazul personajului nostru, la penibile puseuri de panică. Martor al acesteizbateri este Zen, ale cărui paginisunt pline de eşecuri, de depresii, de halucinaţii. Avem textul unei ratări,text care se propune, în mod paradoxal, ca unul viabil literar, neratat.Frazele sunt aproape perfect construite, aproape niciodată scăpate de sub control, meditaţiilesunt atrăgătoare prin „preaplinul” lor tâlc, un tâlc care, deseori, este parcărupt dintr-un text de Coelho, ceea ce, culmea!, nu deranjează (iată care esteşi apoftegma mea preferată: „Realitatea nu este datul cel mai simplu, ciconstructul cel mai complex al minţii”). Dar asta nu înseamnă că multe rânduri nusunt destul de vii, de convingătoare, mai ales cele din care transpareneputinţa (de-a mai scrie, de-a mai trăi etc.). Într-un final, Orbitor.Aripa dreaptă își revendică ultima frază, ceea ce ar coincide cu o mare despovărare.Eronat! Terminarea Aripii drepte nuaduce cu sine şi izbăvirea. Dimpotrivă, rămâne un gol care se cere umplut cu unalt text, neliniştile se cer potolite cu o altă poveste. Până atunci rămân doarnemulţumirile mai mult sau mai puţin simple, legate de cotidian, şi frustrărileunui om dintr-o generaţie cu alte deprinderi culturale (inevitabil superioarecelor de-acum!): „Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm undevaîn edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii. Când cei de azicitesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste carenu este nimic. O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproapealeatoriu, degetul mare sau îl lasă în jos. S-a dat verdictul”. O explicaţiepoate prea facilă, prea generală, ca să explice eşecul la public al ultimelordouă volume din Orbitor. Sau: „Nu maie nevoie de scriitori «cu operă», cu un proiect artistic, ci doar de cărţimişto, pe care le uiţi citind alte cărţi mişto”. Din nou, frustrarea ia chipulunor maxime prea generale (deşi, recunosc, nu lipsite de o oarecare justețe!). Lucrurile,însă, ar fi prea simple dacă totul s-ar rezuma numai la atât, dacă nu ar mai fivorba despre încă un ceva. MirceaCărtărescu, pare-se, se află în căutarea unui adevăr, al unui adevăr numai alsău. Însă, aflarea acestui adevăr nu garantează şi capacitatea posesorului de a-l exprima pe de-a-ntregul, de-aici tragismulstării experimentate şi de Cărtărescu: „E vechea poveste: de când a devenit untolstoian, contele nu a mai fost Tolstoi. El a fost Tolstoi pe când scriaromane. Dar când a simţit adevărul (ceea ce credea el că este adevărul)încolţit în el, n-a mai scris, sau a scris incomparabil mai prost, fiindcăscrisul se sparge ca o pungă de hârtie dacă pui ceva prea greu în el. În acestpunct mă aflu şi eu… Nu mai vreau să fiu iubit, nici să spun lucruri care să lise pară multor oameni adevărate. Vreau să mă întorc la mine însumi, chiar dacămă voi găsi sălbăticit şi mut”. Inevitabil, viziunea asupra viitorului este unaîntunecată, prezentul fiind bântuit de semne apocaliptice, printre care și crepuscululcărții pe suport de hârtie: „Civilizaţia cărţii apune, a apus. Şi noi, vechiiprotagonişti, o dată cu ea. E unul dintre semnele cele mai teribile aleschimbării vremurilor, poate ale sfârşitului lor, alături de cutremurele totmai dese şi de împietrirea inimilor.” Voi încheia în această notă pesimistă,tocmai pentru că ultimul jurnal cărtărescian, despre care a fost vorba înrândurile de mai sus, este unul sumbru, care nu prea lasă loc speranţei, un jurnal vădit ipohondru.

Sugestiede servire: A se vizionaMelancholia lui Lars von Trier într-una dintre pauzele de lectură ale Zen-uluicărtărescian.

MirceaCărtărescu, Zen: jurnal 2004-2010, Bucureşti:Humanitas, 2011, 632 p.

Despre Zen: jurnal 2004-2010:

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1555

http://raduvancu.unspe.com/2011/05/mircea-cartarescu-zen-jurnal-2004-2010.html

http://www.protv.ro/video/Domul-care-aduce-cartea_322_mircea-cartarescu-zen-jurnal-2004-2010_13891.html

http://atelier.liternet.ro/articol/11227/Daniel-Cristea-Enache/Crize-Zen-Jurnal-2004-2010-de-Mircea-Cartarescu.html

http://revistacultura.ro/blog/2011/09/mircea-cartarescu-zen-jurnal-2004-2010-review-de-alex-goldis/

http://danboeriu.wordpress.com/2011/07/11/magazinul-de-vise/

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/partea-intunecata-orbitorului-i

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/imaginea-lui-cartarescu-ii

Sylvia Plath- Lady Lazarus

2011-09-29T14:27:00.001+03:00

I have done it again.
One year in every ten
I manage it-----

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?-------

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The Peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot ------
The big strip tease.
Gentleman , ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.

It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing my scars, there is a charge
For the hearing of my heart---
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair on my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash---
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there----

A cake of soap,
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.

PHILOBIBLON II

2011-09-23T09:12:00.001+03:00

Literatura între sacru și profan

Într-unAvis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin laSamuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), ValeriuGherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumultocmai pomenit: ”ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitateatârzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca oeco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitullecturii…” Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citește, Lectio divina: lectura sacră, Mirabila,Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol estedemontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei deplineautenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se ”un desen mai mult sau mai puținveridic al eului”. Pentru că ”scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla,meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență,trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eureflexiv, un eu secund care nueste decât o producție a eului prim.În virtutea acestor fapte, Valeriu Gherghel recunoaște că ”Nu mi-am propus săuluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numelefaptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred oiotă măcar din cele pe care le declarritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular,eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune anudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia.” În concluzie, cititoruluiîi sunt propuse niște contra-eseuri.Odată lămurit acest aspect, să pornim mai departe, chiar dacă avem acum, odatăavertizați, îndoieli în cea ce privește doza de adevăr a celor afirmate deautor în paginile următoare. Valeriu Gherghel este, trebuie s-o spun, uniscoditor feroce într-ale literaturii, interogând, în ultimă instanță, valabilitateaartei cuvântului scris. În (contra-)eseul Cerămâne din ceea ce se schimbă… este vizată opinia, exprimată și de NicolaeManolescu, conform căreia, după o vreme, operele literare își pierdactualitatea fiind citite doar de câțiva curioși. Este, altfel spus, anulatăcalitatea marilor cărți ale omenirii de afi actuale. Ele sunt citite, dacă mai sunt citite, ”doar cu mintea, nu șicu sufletul”. Să fie oare adevărat? Experiența mea de cititor îmi spune că nu.La fel și lui Valeriu Gherghel. E drept că, uneori, pentru a accede pe deplinla înțelesul unui text, e nevoie de o contextualizare a acestuia. Dar aceastanu anulează plăcerea lecturii. Apoi, relectura, în cazul aceleași persoane,trezește alte impresii, diferite de cele din prima lectură, lucru ușorexplicabil: ”Lectura se schimbă pentru că lumea însăși se schimbă. Și noi odatăcu ea.” În fapt, ”Ceea ce se schimbă e doar modul nostru de acces la universuldescris în carte.” În ceea ce privește actullecturii, este interesant de remarcat că în trecut prestigiul lecturii sereflecta și în posturile de lecturare (în picioare, în genunchi), lectura fiind”o gesticulație complexă”, un act corporal. În prezent, din acest punct devedere, lectura nu mai este ritual, ceremonie. Citim, de multe ori, culcați,semn că, într-un fel, lectura și-a pierdut prestigiul. Dar care a fost și esterolul lecturii? De ce ne obosim ochii pe hârtia tipărită sau pe monitor? Pentru a ne instrui, pentru a evada în alte lumii?Un lucru e sigur: ”Cititorul nu se retrage în cărți pentru a scăpa cu totul dinprinsoarea lumii reale… Pe timpul lecturii, cititorul de odinioară (ca șicititorul modern) nu uită complet de realitate”. De altfel, acest aspect estedezbătut și de Alberto Manguel în a sa Istoriea lecturii. Valeriu Gherghel, ca și, din nou, Manguel, atinge problemacalității de adevăr suprem a celor scrise. Cartea, de-a lungul timpului, s-abucurat de un prestigiu incontestabil, în virtutea căruia toate cele scriseerau considerate adevărate la modul absolut. Avem motivul cărții ca epifanie aadevărului. În secolul al XVI-lea, însă, credința în cele livrești a început săse clatine. În prezent, crede Valeriu Gherghel, este crezută mai mult ”prozalumii” decât ”lumea prozei”. Modernii „Cuceresc lumea, dar pierd cartea”. Încel de-al doilea capitol al volumului, Valeriu Gherghel se încumetă a da o definiție lecturii: ”Lectura se definește, de obicei, pentru cititorul comun, ca orezolvare de enigme. Finalitatea ei este una de ordin enigmistic… Lectura estevăzută ca una din speciile enigmisticii și se învecinează cu arta decriptăriimesajelor codificate, pe timp de război.” Dar, și trebuie ținut cont de acestaspect, lectura a fost (și încă mai este) condiționată de mediul cultural șireligios. Astfel, savanții iudei, în cazul poemului erotic Cântarea cântărilor (Șir hașirim), legați fiind de literalitate, îirefuză poemului semnificația alegorică. Pentru că poemul cu pricina este de un intens erotism,rabbi Akiba, pe la 130, în lipsa altei soluții, a decretat ca textul cu pricinasă nu fie rostit ”cu voce vibrantă, în casa de ospăț a nunților”. Atât. Desesizat că lectura, până de curând, a fost un act supravegheat, presupunând”asistența unei comunități exegetice”. Exemplul lui Ambrosius, făcut cunoscutde Augustin, este elocvent. Ambrosius citește doar cu ochii, însă sub privirilesfântului Augustin. Dar de ce refuza Ambrosius lectura cu voce tare? Simplu. Pentrua evita comentariile. În sec. al IV-lea, profesorul citea și explica în acelașitimp, lectura transformându-se un comentariu oral. Prin refuzul lecturării cuvoce tare, Ambrosius a disociat lectura de explicare, în aceste fel lecturadevenind un act intim. În (contra-) eseul Cecitesc îngerii?, lectura prin litere și cuvinte este definită ca produs alpăcatului. Îngerii citesc direct însuși chipul lui Dumnezeu. ”Îngerii citesc însimultaneitate”, pe când omul, îndepărtându-se prin păcat de Dumnezeu, adevenit o ființă discursivă, supusă literelor și silabelor. În acest caz,lectura este supusă temporalității. Scriptura, din această perspectivă, poatefi considerată o consecință a păcatului: ”Dacă omul nu ar fi încălcat preceptuldivin, privirea sa ar fi străbătut, poate, până la chipul lui Dumnezeu. El arfi citit aidoma îngerilor.”

Uniubitor al clasicului, dovedind o ”predilecție apăsată pentru scrierile careaparțin unor autori mai degrabă vechi”, Valeriu Gherghel în Porunca lui rabbi Akiba… propune ocritică cu accente ludice a modernității, ale cărei valori, în cele din urmă, nu sunt decât formeprofane ale celor clasice. Lectura, însă, prin pierderea prestigiului, cum vasupraviețui? Are ea un alt sens, în afara celui superficial de entertainment, în această epocă profană?Iată întrebări la care volumul lui Valeriu Gherghel doar sugerează câtevarăspunsuri.

Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba: ceremonia lecturii de la sfântul Augustin laSamuel Pepys: Eseuri și autofricțiuni exegetice, Iași: Polirom, 2005, 264p.

Daria, „co-scenaristă” de dincolo de… lume

2011-09-07T20:01:00.002+03:00

”Povestea Dariei Hornoiu, tânăra de 21 de ani despre care aţi citit în «Bună ziua, Braşov!» ar putea fi ecranizată. Parte din scrierile tinerei braşovence au fost integrate într-un scenariu scris de Raul Popescu, absolvent al Facultății de Litere din Brașov.
Daria Hornoiu nu mai e alături de mama ei, Gabriela, dar aceasta se încăpăţânează să păstreze vie memoria singurei fiice pe care a pierdut-o în această vară. Despre tânăra de 21 de ani care a dus nouă ani pe picioare un cancer nemilos aţi putut citi în ediţia din 12 iulie a cotidianului «Bună Ziua, Braşov!». Pentru a-şi uşura durerea despărţirii, mama Dariei a creat un blog, unde a început să posteze fragmente din jurnalul Dariei şi îşi doreşte să lanseze romanul neterminat al fostei şaguniste - „Bocancii Andronei”. Fragmente din roman, dar şi din jurnal au ajuns pe mâna lui Raul Popescu, absolvent de Litere braşovene, care a scris un scenariu, prezentat apoi într-un concurs pentru ateliere de scenaristică. Miza atelierelor, organizate de Asociaţia culturală «Secvenţe» şi SAGA Film, este ecranizarea unui scenariu.
«Despre concurs, am aflat de pe internet. Cât despre povestea Dariei, am aflat întâmplător. Un coleg mi-a cerut să mă uit peste textul romanului ei, pentru că urma să fie publicat. După două pagini mi-am dat seama de potențialul acestei povești şi de faptul că Daria este personajul meu. Daria, cea din acele pagini, m-a impresionat (ca și Daria pe care am cunoscut-o după, din relatările mamei și ale prietenilor! n.m.). În jurnalul său reuşeşte foarte bine să surprindă stări emoţionale diferite, trăite la graniţa dintre viaţă şi moarte, fără însă a fi patetică. Eu cred că Daria ar fi devenit o foarte bună prozatoare, dacă ar fi trăit», ne spune Raul Popescu.Creaţia lui Raul a fost aleasă de organizatori între cele 9 scenarii care vor concura pentru realizarea unui film.
În martie va fi ales scenariul câştigător.
Autorii celor nouă scenarii, printre care şi braşoveanul Raul Popescu, vor participa la o serie de ateliere de scenaristică, în Bucureşti, sub supravegherea tutorilor Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu. Atelierele încep din 9 septembrie şi vor dura şase luni. În cadrul atelierelor, tinerii vor lucra la analizarea, rescrierea şi finalizarea acestor scenarii. Pe lângă consultările individuale cu tutorii, vor fi organizate cursuri intensive şi studii de caz deschise publicului, susţinute de profesionişti consacraţi din industria cinematografică românească: Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Florin Şerban, Marian Crişan şi Adrian Sitaru, potrivit site-ului concursului. În martie 2012, la finalul atelierului, SAGA Film va oferi 10.000 de euro pentru cumpărarea scenariului desemnat câştigător.”

(Articol semnat de Adina Chirvasă, apărut în ”Bună ziua, Brașov!”, numărul din 3 septembrie 2011)

Ampostat acest articol pentru că relatează pe scurt, lapidar, jurnalistic, opoveste mult mai complexă decât pare la o primă vedere. Și îmi place, recunosc,nota de senzațional dată de titlu (deh, fiecare cu slăbiciunile lui!). MamaDariei crede că seria de coincidențe care m-a pus față în față cu texteleDariei a fost voia fiicei sale. Nu contest. Dimpotrivă, și eu am aceeașipărere. Poate voi povesti vreodată prin ce tertipuri ale destinului am ajuns săo cunosc pe Daria cea textuală. Până atunci, cele de mai sus, în felul lor,sunt mai mult decât lămuritoare. Mâine, 8 septembrie 2011, voi fi în București.Vineri voi participa la primul atelier coordonat de Răzvan Rădulescu și AlexBaciu. Din păcate, Daria nu va fi cu mine. Sunt sigur cu vegheaei nu va fi zadarnică. Că strădaniile ei de-aici, de pe Pământ, nu au fost învan. Daria va trăi prin povestea care îi poartă numele. Va trăi prin scrierileei (am fost impresionat nu numai de calitatea acestora, ci și de cantitate! Eastat printre noi numai 21 de ani, dar a scris pentru 50! ”Scrisul este pentrumine un fel de terapie”, mărturisea în jurnalul ei). În toamna asta mă voi ocupa de oantologie Daria Hornoiu. Și de scenariul care îi poartă numele.

Fragmentedin textele Dariei găsiți pe http://dariahornoiu.blogspot.com/

PHILOBIBLON I

2011-09-03T10:19:00.001+03:00

Lectură și lector

Volumullui Alberto Manguel, Istoria lecturii (Nemira, 2011), se adresează tipului de cititor (lector) vorace, excentric, sofisticat, ceea ce nu e de mirare, Alberto Manguel însuși fiind un astfel de cititor, lucru dovedit cu prisosință și într-un alt op, Biblioteca nopții, apărut, de asemenea, la Nemira. Manguel, încă de la bun început, este condiționat în demersul său de interdependența dintre lector și text. O istorie a lecturii presupune, în ultimă instanță, o istorie a lectorului, acititorului: ”…cititorul este acela care percepe sensul; cititorul atribuie saurecunoaște obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă;cititorul este acel care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoisă-l descifreze… Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcțievitală.” Omul, din această perspectivă, este definit prin capacitatea de a propune șide a descifra semne.El nu poate exista cu adevărat în afara acestui sens. Alberto Manguel facereferire la curtezanele din Japonia Evului Mediu, care, izolate, fără accesla lumea din afară și la literatura serioasă destinată exclusiv bărbaților, îșiscriu propriile cărți, inventează o literatură numai pentru ele, creând astfel ”literatura cea mai evoluată a acestei perioade, inventând ele însele unelegenuri”: ”Ca să o pună pe hârtie, ele au elaborat o transcripție fonetică alimbii pe care o puteau vorbi, kanabungaku,o japoneză din care fuseseră excluse aproape toate cuvintele chinezești. Limbascrisă a ajuns să fie cunoscută drept «scrisul femeilor» și, fiind compusănumai de femei, a căpătat în ochii bărbaților care le conduceau o componentăerotică.” Astfel au apărut Povestea luiGenji de Doamna Murasaki, scriere considerată primul roman al lumii, și Însemnările de căpătâi ale lui SeiShonagon. Alberto Manguel este preocupat, așa după cum s-a putut constata și dincele de mai sus, de condiția cititorului din toate timpurile, lucru de înțeles,modul de lecturare depinzând, în cele din urmă, de cititor și de condiția saîntr-o anume perioadă istorică. Astfel, lectura, de la începuturile scrisuluipână târziu în istorie, spre sfârșitul Evului Mediu, s-a făcut cu voce tare, în posturi mai mult sau maipuțin reverențioase. Au existat însă și unele excepții, consemnate ca atare în istorii. În 330 î. Hr.,Alexandru cel Mare citește în gând, în fața trupelor sale, o scrisoare de lamama sa. Augustin, în secolul al IV-lea d.Hr., scrie despre sfântul Ambrozie că”ochii lui parcurgeau pagina și inima lui căuta înțelesul, dar vocea îi eratăcută și limba nemișcată”. Dinaceastă cauză, ne informează Manguel, zicala scripta manent, verba volant era, la origine, ”un elogiu aduscuvântului rostit cu voce tare, care are aripi și poate să zboare, spredeosebire de cuvântul tăcut de pe pagină, care e lipsit de mișcare, mort”(opusul, iată, a ceea ce înțelegem noi astăzi prin această zicală). Probabiltot din practica lecturării cu voce tare, provin și formulări de genul ”amprimit veste de la cutare” sau ”cutare spune” (cu sensul de ”cutare a scris”). AlbertoManguel însuși a cunoscut experiența acestui tip de lecturare. În tinerețe,i-a citit timp de doi ani lui Jorge Luis Borges. Observațiile lui Borges,consemnate cu această ocazie de Manguel, sunt savuroase. Iată un exemplu: ”Altă dată (nu-miamintesc ce anume mi se ceruse să citesc), el a început să compileze pe loc oantologie a versurilor proaste compuse de autori faimoși, referindu-se, printrealtele, al versul lui Keats «Bufnița, cu toate penele ei, este sloi», la «O,sufletu-mi profetic! Unchiul meu!» al lui Shakespeare (Borges găsea «unchiul»un cuvânt apoetic, nepotrivit pentru a fi rostit de Hamlet – el ar fi preferat «Frateal tatălui meu!» sau «Rubedenie a mamei mele!»), la versul lui Webster din Ducesa de Malfi («Nu suntem decât mingile de tenis ale stelelor») sau laultimul vers din Paradisul regăsit allui Milton - «el neobservat/ La casa Mamei lui singur se-nturnă» - care făceadin Hristos (considera Borges) un gentelman englez cu melon ce venea acasă lamămița să ia ceaiul.”

De-alungul timpului, indiferent de modul de lecturare, cititorul a fost privit cu respect, dar și cu suspiciune. El, prin puterea de a descifra semne,de a stăpâni informația, a avut un statut special, prin aceasta incomodând demulte ori autoritățile ecleziastice sau politice. Pe de altă parte, în prezent, ca și în trecut dealtfel, cititorul este considerat o ființă ruptă de realitate, repetentăla ”școala vieții”. De altfel, lectura devine încetul cu încetul, cred eu, un ceva exotic, destinat unor grupurirestrânse de persoane. Lectura și-a pierdut prestigiul. La fel și cititorul, devenitun specimen anacronic. De aici, probabil, și nevoia unei istorii a lecturii.

P.S. Ultimul număr al revistei Echinox propune ca subiect metamorfoza literaturii determinată de exploziva dezvoltare a mediului digital, o metamorfoză care înseamnă, în fond, impunerea unui nou tip de literatură (și, implicit, de lectură). Mai multe pe http://www.phantasma.ro/.

Alberto Manguel, Istoria lecturii, trad.: Alexandru Vlad, București: Nemira, 2011, 418p.

Simfonia lupului

2011-08-29T10:35:00.000+03:00

MariusDaniel Popescu este un scriitor popularizat într-un mod nu prea fericit. Încele mai multe prezentări apărute prin diverse reviste, se pune accent peocupațiile acestuia - șofer de autobuz și impresar literar pentru deținuți -,fiind astfel ignorată scriitura sa superbă. Marius Daniel Popescu face partedin așa-numitul Grup de la Brașov, un grup prestigios compus din Simona Popescu(care, pare-se, ar contesta, din anumite motive, nu prea clare, includerea luiMarius Daniel Popescu printre membrii Grupului), Andrei Bodiu, Caius Dobrescu,Marius Oprea. Șlefuit în cenaclurile brașovene, beneficiind de sfaturile șiprietenia unor scriitori ca Gheorghe Crăciun (căruia îi și este, de altfel,dedicată traducerea în limba română a Simfonieilupului) sau Alexandru Mușina, MDP a dovedit prin romanul său de debut că toată acea perioadă de ucenicie brașoveană nu a fost zadarnică. Stabilit după 1989 în Elveția, probabil nici nu s-a gânditcă se va impune ca scriitor, că va impresiona printr-un roman în care își va descrieviața dintr-o țară dominată de ”partidul unic”. Bine, succesul scrierii,atestat prin premiul Robert Walserdin 2008 (cel mai prestigios premiu de debut literar din Elveția), poate fi explicat și așa, adică prin noutateape care o aduce, prin exotismul ei. O țară necunoscută, misterioasă, de oprimitivitate pură, o țară în care nici măcar ”partidul unic” nu a reușit săsuprime sacrul din oameni, poate reprezenta o atracție pentru cititoruloccidental. Din acest punct de vedere, MDP poate fi comparat cu Panait Istrati(un scriitor cu un succes de public incredibil în Franța chiar și în prezent).Dincolo, însă, de acest exotism, există un text foarte bun, dificil chiar, plinde idei și imagini cutremurătoare. Povestea începe cu moartea tatăluipersonajului principal, un adolescent de 13 ani. Un mic sălbatic, care a trăitmai mult la țară, la bunicii din partea mamei (de remarcat că naratorulpoveștii este bunicul de 98 de ani, care i se adresează nepotului, povestindu-imomente din viața acestuia, adică din viața nepotului; o tehnică narativă,iată, care propune o biografie relatată chiar celui care a trăit-o!), și peșantierele unde lucra tatăl său, adolescentul înfruntă cu stoicism acest momenttragic. Moartea tatălui poate fi considerată testul său de maturitate, un testtrecut cu brio. Urmează confruntarea cu sistemul, cu oamenii ”partidului unic”o confruntare care își are originea în chiar familia sa. Bunicul din parteamamei a fost un om de bază al ”partidului unic”, pentru care își părăsise șifamilia. A făcut închisoare, trădat fiind de colegii lui de partid. A fostvictima propriei sale (ne)credințe. Descrierea acestuia este una delocmăgulitoare (ca, de altfel, și cea a ”partidului unic”): ”- Bunicul tău dinspremamă a fost un nemernic. Și-a părăsit soția lăsând-o fără un ban și cu treicopii la școală. A făcut jocul puterii, a jefuit mulți oameni în numeledoctrinei partidului unic, întotdeauna a profitat de oameni și de lucruri fărăsă-i pese de nimeni… A făcut pușcărie, l-au băgat în pușcărie tovarășii lui dinpartidul unic, se băgau în pușcărie unii pe alții, îi dezbinau puterea șihoțiile. Era deja la pensie când a făcut pușcărie, tovarășii lui l-au acuzat detrafic de influență și a făcut doi ani de pușcărie, la vârsta lui. Să facipușcărie pentru că nu te-ai înțeles cu tovarășii la împărțirea prăzii e cevarușinos…” Viața sub stăpânirea ”partidului unic” este surprinsă de MDP în diverseipostaze: copil fiind, personajul principal își cumpăra baloane colorate,lucruri rare pe-atunci, de la țigăncile care primeau în schimbul acestoraborcane; Argintiul, un tânăr care lucra ca sculptor de monumente funerare, se sinucidedupă moartea sorei sale, judecător în viciatul sistem comunist; iubitapersonajului principal, studentă, avortează ilegal în condiții mizere. Scenaavortului, relatată într-o singură frază, este una impresionantă și merităcitată în întregime: ”Pe culoarului căminului, vocile tinerilor trec în cascadăprin pereții care-i închid, povestea asta e absurdă, nu mai vrei să înțeleginimic, ai găsit-o goală, se ținea de elemenții caloriferului și făceagenuflexiuni, cu câteva zile în urmă a mers la un cabinet medical clandestinpentru o intervenție chirurgicală care să-i declanșeze avortul, a trebuit săintri într-o lume paralelă, ascunsă; ca să găsești pentru ea această soluție,un prieten te-a pus în legătură cu o infirmieră, într-un bar, ai întâlnit-opentru prietena ta care voia să avorteze, a trebuit să cerșești medicamenteîntr-o farmacie, ai implorat-o pe farmacistă să-ți dea antibiotice care seeliberau cu rețetă specială, ai lăsat-o să înțeleagă pentru ce îți trebuiau,farmacista te-a privit cu milă, ai vrut să-i dai un bacșiș, a refuzatspunându-ți «Dacă mai ai nevoie de medicamente, să vii la mine și o să-țidau!», ai înțeles că lumea e lugubră, murdară și paralelă cu viața, ai luatmedicamentele, ai intrat în camera în care ea încerca să expulzeze embrionuldin pântec, știați că era mort deja, trebuia să facă eforturi fizice pentru camoartea să iasă din trupul ei, din mintea ei, ai fost alături de ea, aisprijinit-o cu brațele și vorbele, era goală, ghemuită deasupra ligheanului deplastic, se ridica, se lăsa jos, ai văzut cum sângele a început să curgă, eaplângea și gemea, încerca să scoată embrionul mort din trupul ei, luasemedicamentele, ai văzut embrionul căzând în sângele adunat pe fundulligheanului de plastic, era ligheanul în care își spăla ciorapii și chiloții,ai văzut copilul mort în a doua lună de viață, ucis în a doua s alună de viață,ucis de mama lui, ucis de tine, ucis de părinții tăi și de lumea partiduluiunic, ucis de un doctor și de o asistentă care făceau avorturi clandestine.” Înaceastă lume duplicitară, calpă, cuvintele nu își mai au rostul. Ele nu maidenumesc nimic. Simfonia lupului este, în mod paradoxal, un roman al afirmăriiinutilității cuvintelor. Astfel, foarte multe cuvinte, în viziunea personajuluiprincipal, nu ar trebui să existe: ”Ți-ai aprins țigara, fumai și te uitai lasoția ta și la oamenii care discutau în picioare, la bar, vorbeau cu voce taredespre oameni pe care-i cunoșteai, spuneau că anumiți oameni din cartier n-artrebui să existe, tu îți spuneai că aceste cuvinte, care-i numeau pe oameniiaceia, n-ar trebui să existe, tu știi săfaci diferența între oameni și cuvintele care n-ar trebui să existe, nu existăoameni care n-ar trebui să existe… Oamenii nu schimbă faptele vieții lor,schimbă doar numele acelor fapte.” Mai mult chiar, cuvintele corup, propagă răul. Nenorocirile de tot felul aici își au originea, în cuvinte. Părerea bunicului-narator, din acest punct de vedere, este una demnă de luat în seamă: ”Ai ajuns și în lumea cuvintelor false, aceste cuvinte pe care eu le rostesc, pe care tu le rostești, pe care le rostesc toți ceilalți, aceste cuvinte ale noastre, aceste cuvinte nu are trebui să existe. Oamenii sunt convinși că răul e răspândit de lucrurile și de ființele pe care le numesc cuvintele. Oamenii sunt convinși că toate lucrurile sunt bune și că doar anumite lucruri și anumite ființe nu ar trebui să existe. Eu îți spun, nepoate, că nici lucrurile, nici ființele nu sunt de vină pentru nenorocirile lumii. Toată nenorocirea lumii vine de la cuvinte.”

Simfonia lupului esteo poveste despre o perioadă teribilă, perioada comunistă, este o poveste încare banalul devine actant - banalul gesturilor, al acțiunilor zilnice, alcuvintelor. Dar este și povestea unei lupte continue cu minciuna din spatele cuvintelor, o luptă cu o miză serioasă: libertatea - o libertate inocentă, care ar aminti de libertatea animalelor (în speță, ca să nu ignorăm titlul, a lupilor).

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, trad.: Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2008, 376 p.

Despreromanul lui MDP vezi și

http://www.revista22.ro/simfonia-cuvintelor-5591.html

http://www.observatorcultural.ro/Eu-sint-lupul.-Interviu-cu-Marius-Daniel-POPESCU*articleID_19461-articles_details.html

http://old.cotidianul.ro/muncile_lui_marius_daniel_popescu-41722.html

Robert Bly

2011-08-28T08:28:00.001+03:00

People Like Us

by Robert Bly

There are more like us. All over the world
There are confused people, who can't remember
The name of their dog when they wake up, and
people
Who love God but can't remember where

He was when they went to sleep. It's
All right. The world cleanses itself this way.
A wrong number occurs to you in the middle
Of the night, you dial it, it rings just in time

To save the house. And the second-story man
Gets the wrong address, where the insomniac lives,
And he's lonely , and they talk, and the thief
Goes back to college. Even in graduate school,

You can wander into the wrong classroom,
And hear great poems lovingly spoken
By the wrong professor. And you find your soul
And greatness has a defender, and even in death
you're safe

Despre o Lolita românească

2011-08-13T19:33:00.018+03:00

Virginica deOvidiu Simion este poate cel mai neîndreptățit roman românesc al ultimilor ani.Apărut la editura brașoveană Aula în 2008, Virginicaa fost ignorat într-un mod aproapeinexplicabil atât de critica de specialitate (au existat însă câteva cronicisemnate de Caius Dobrescu, Andrei Terian, Tudorel Urian), cât și de cititori(de așteptat, căci mulți cititori sunt, în fapt, manipulați de critici; ce mai,un adevărat cerc vicios!). Bine, am spus aproapeinexplicabil. Unul dintre motivele acestei nedreptăți ar fi acela că editurabrașoveană, în ciuda faptului că se bucură de un oareșce prestigiu în lumeaeditorială, și asta pentru că este patronată de Alexandru Mușina, nu are orețea de distribuire a cărților bine pusă la punct. Asta în primul rând.

În aldoilea rând, ar fi subiectul romanului, care trimite în mod evident la Lolita lui Nabokov (de a căruitraducere, trebuie menționat, Ovidiu Simion s-a apucat cu ani în urmă; nimeninu a văzut-o până acum, singurul rezultat palpabil fiind o foarte interesantăcărticică despre romanul lui Nabokov, MetamorfozeleLolitei, apărută, de asemenea, la editura Aula în 2009, în care estepublicat un fragment omis de Horia Florian Popescu în traducerea sa în română a Lolitei). Așadar, scrierea lui OvidiuSimion a fost considerată o rescriereevidentă a romanului în cauză, drept pentru care, în esență, nu aduce nimic nou. Esteadevărat, dar până la un punct. Avem, după cum au remarcat și recenzențiiromanului lui O. Simion, un triunghi erotic asemănător celui din Lolita (bărbatul, femeia și nimfeta),dar personajul masculin, Nene, un profesor de limba și literatura română la unliceu din provincie, suferind cu nervii, este, după părerea mea, un fermecătorpersonaj care nu are în comun cu Humbert Humbert al lui Nabokov decât vârsta șislăbiciunea pentru nimfete (îndeajuns, ar spune unii răutăcioși! a, da, personajulnostru este și un admirator al romanului Lolita!).Nene este un bărbat pe la patruzeci de ani -aflat, iată, într-o perioadăfatidică-, hipersensibil din punct de vedere nervos, cult, care nu își găseștelocul în această lume meschină, ipocrită etc. Clișeistic personaj, s-ar putea spune.Există o scuză: personajul este, oarecum, un prizonier al livrescului. Înprimul rând, el este construit pornind de la livresc; apoi, el însuși, încalitate de narator, folosește un limbaj prețios implicând diverse referințeliterare. Dar Nene este, pe de altă parte, în mare măsură, Ovidiu Simion (afirmația poate părea un loc comun, dar nu e chiar așa!).De-aici viul care însuflețește venele livrești ale personajului. Trama romanului este simplă: naratorul, Nene, întâlnește într-un sanatoriu de bolinervoase o femeie, Ludmila Anason, cu care se va căsători. Admirator al luiNabokov, Nene va deveni o victimă facilă a Virginicăi Anason, fiica sa vitregă,o nimfetă capricioasă, începând cu aceasta o relație incestuoasă. Iată cum adebutat totul: ”Acum trei ani, Paștele a picat pe 5 mai, chiar de ziuaVirginicăi, Împlinea 11 ani. Eram la masă cu toții: eu, maică-sa, Sandu (foartețeapăn, îmbrăcat festiv cu primul sacou din viața lui și Bubu (străbuniculsărbătoritei)… Virginica băuse resturile din trei pahare de vin și mi seașezase în brațe, roșie la față și somnoroasă… Am dat s-o pup pe creștet,tandru, dar în treacăt, așa cum fac părinții de obicei. Totuși, preț de câtevaclipe, privirea mea amuzată a zăbovit asupra fâșiei de piele alb-rozalie carese pierdea, treptat, într-o obscuritate pulsatilă la câțiva centimetri deasuprastomacului îngust, sub gulerul larg al bluzei apretate și foșnitoare. «Fițiatenți – am spus – copilei au începutsă-i crească sânii». Ceilalți (chiar și Sandu cel apatic) ne-au privit contrariați:întâi pe mine, apoi pe Virginica. Pe urmă au izbucnit toți în râs. În ochiimaică-sii a părut că lucește o luminiță de mândrie, care s-a stins însărepede.” Obsesia lui Nene pentru Virginica ia diverse forme, de la tragicul celmai profund până la ilarul cel mai absurd, în background dominând o cruntă(auto)ironie. De exemplu, încercând să recupereze de la un ”bagabont decartier” o casetă în care nimfeta Virgi face pe actrița porno, Nene mănâncă de labagabont o bătaie soră cu moartea. În timp ce-l lovea, ”bagabontul” îidezvăluie traseul buclucașei casete: ”«Auzi, tăticu' lui Virgi!, a zis înșoaptă Prepon cu glas batjocuritor. Hai bă, să-mi fac pomană de tine, dă-te-nbrânza pulii, că și-așa n-avem martori pe-aici. Caseta n-o am, asta ți-am spusdrept. I-am vândut-o unui pervers cu fetițele:gagicuțe, puștoaice, chestii-trestii-scame, care zice că scrie cărți, în pizdamă-sii… Unu' Tavi Nu-știu-cum. Întreab-o pe Virgi că-ți spune ea, dacă vrea.Are și o carte de la el, cu dedicație: Elși… Clema… Clementina… mă-sii… sau cam așa ceva.” Ei bine, Ovidiu Simioneste și autorul unei plachete de versuri cu titlul Eu și Albertina. Și nu e singura aluzie de acest gen din text. Deasemenea, există pasaje cutremurătoare (uneori de un lirism incontestabil), aflatesub semnul unui vizibil surmenaj, în care normele ordinare sunt denunțate întoată falsitatea lor. Întru edificare, voi da un citat ceva mai lung: ”Bărbațiiau inventat dragostea, acesta este adevărul dureros (și pentru afirmațiaasta sunt gata oricând să dau piept cu ONG-ul Feministelor Oripilate de Atitudinea Incorectă Politic a MasculilorȘovini și Sexiști) – iar fetițele-fetele-femeile au învățat cum s-o folosească, exclusiv pentru uzul propriu, ca pe o lingură, ca pe o furculiță,ca pe un cuțit bine ascuțit sau ca pe o lancetă – lucru cert – cel puțin tot atât de cert ca și faptulcă, în ultimele două săptămâni, renunțând complet la medicamentația deîntreținere, chiar și la cea soft, banal adjuvantă, mă aflu într-un continuusevraj, despre care nu știu deloc nici când o să înceteze, nici dacă va maiînceta vreodată. Ah, Anton Pavlovici (ba nu: Vladimir Vladimirovici!), tânjescsă vorbesc cu cineva, să citesc culcat în hamac despre iaci tibetani cocoșațiși păroși, despre tundră, dropii, mesteceni pitici și sălcii polare, să scriusonete vizionare, să mânuiesc un baros într-o mare uzină, să pup pe obraji unsiderurgist ostenit ieșit din tura de noapte, scăpat din placenta de pulberigrele, să cânt din balalaică și garmoșkă o ciatușkă, să bat tureatca dezlnățuitși să dau cu basca de pământ, să prind toartele orizontului în pumnii mei depălmaș și să-i strig naturii în fața că e curvă, pentru că este frumoasă pânăla lacrimi și indiferentă și o să-mi supraviețuiască, să construiesc, săconstruiesc, să construiesc - și să rămân turnat în bronzul dimineții, cățăratpe stabilopozi, al mal de mare, pe faleză, ca să privesc la nesfârșit valurilehiperboreeene înspumate, izbindu-se furtunoase și apoi limpezite de țărm…”. Oscriitură sigură, când tensionată, încordată, când relaxată, detașată,fac din romanul Virginica un regalliterar. Cu siguranță vor fi satisfăcuți și gurmanzii (literari) pretențioși, sofisticați,care nu se lasă fermecați cu una cu două, lăsând deoparte coperta prea puțininspirată a romanului (deși a fost concepută de maestrul Tudor Jebeleanu).Probabil, dacă va exista, o a doua ediție va fi mai bine concepută și maibine primită pe piața literară. Merită!

Ovidiu Simion, Virginica, Brașov: Aula, 2008, 272 p.

LET THE RIGHT ONE IN

2011-08-07T09:55:00.005+03:00

Let the Right One In, dir. Thomas Alfredson, 2008

THE MONSTER SAID...

2011-08-07T09:44:00.000+03:00

Blueberry, dir. Jan Kounen, 2004

Mircea Ivănescu, cronicar al întâmplărilor

2011-07-24T19:43:00.011+03:00

1. Stil antiliric prozos

Fără tăgadă, complexitatea şidensitatea scriiturii lui Mircea Ivănescu reprezintă caracteristicile unui stilaparte. Mircea Ivănescu, după cum bine sesiza criticul Alexandru Cistelecan într-opostfaţă la antologia Mircea Ivănescu.Poeme alese (1966-1989) (Aula, Braşov, 2003), nu are mai nimic în comun cugeneraţia de scriitori afirmată în anii '60 ai secolului trecut (deşi a debutatîn 1968 – un debut târziu, la 37 de ani), generaţie de care îl desparte „oîntreagă poetică, de nu de-a binelea o epistemă lirică”: „Textul, nu atâtcontextul, îl îndepărtează pe Mircea Ivănescu de generaţia lui de drept… Nudegeaba – remarcă în continuare Al. Cistelecan – a fost el asumat de cătreoptzecişti ca erou întemeietor al postmodernismului. Şi nu pe nemerit e elpoetul care s-a insinuat – şi încă, adesea, decisiv – în toate formuleleoptzeciste, intrând în însăşi chimia sensibilităţii şi viziunii acesteigeneraţii”. Este vorba, aş continua, despre o influenţă a cărei lucrare nu s-adesăvârşit odată cu generaţia optzeci, ea fiind încă vie în scriituracontemporană. Încă de la primul volum de poeme, numit simplu Versuri (1968), Mircea Ivănescu s-adetaşat de poeţii şaizecişti - care „preferau lirismul cel mai lipsit deanecdotă” (N. Manolescu) - printr-o formulă voit antilirică prozoasă. Aceststil „prozos” se va păstra şi în volumele următoare, constituind o marcă pentruscriitura lui MI.

Neputinţa de a comunica. Gestul cu caracter ritualic. Sfidarea timpului

Multe dintre poemele lui Mircea Ivănescu au ca element central sentimentul neputinţeide a comunica. Este vorba de o neputinţă de a comunica plasată în eros. Prin natura sa, erosul presupuneun act al cunoaşterii, al aproprierii, un act care, la Mircea Ivănescu, prinînstrăinarea celuilalt, a femeii, rămâne în suspensie, neîmplinit, ratat.Aşadar, cuplul, reprezentat de un el –naratorul (nu de puţine ori, însă, eul poetic se multiplică, caz în careeste folosit pluralul noi) – şi o ea, nu se împlineşte prin comunicare,empatie. Este spusă povestea unei singurătăţi în doi, singurătate plasată decele mai multe ori într-un peisaj iernatic, apocaliptic: după-amiezi de iarnăploioase sau seri pline de zăpadă. Elementul feminin, în poezia lui MirceaIvănescu, ţine de o dimensiune a depărtării. Şi asta pentru că, pare-se, nueste vorba de o prezenţă propriu-zisă, aparţinând aşadar prezentului, ci de oprezenţă evocată (invocată) aparţinând trecutului. Sau, de ce nu?, putemconsidera acest element feminin un construct prin care este sugerată distanţa,depărtarea, inaccesibilitatea, monadismul fiinţei (uneori nu poate fi evitatăimpresia că personajul feminin are concreteţea unui abur, că este construit doardin simple gesturi - ce-i drept, de natură tainică, iniţiatică - , lipsit fiindînsă de un element caracteristic, individualizator; acest procedeu ar putea finumit „construirea unei absenţe”): „să facem un vicleim pentru ea, pentru faţaei/ atât de indiferentă încât nici nu credem/ că e nepăsătoare de fapt, pentruochii ei orbi,/ pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori/ am vorbit cuintenţie – şi când ea le va ridica încet/ să-şi acopere ochii – să creadădeodată/ că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt/ peste ea – să i se parăcă aude cum îi cântăm noi -/ dar nu ne mai recunoaşte vocea” (Vicleim). Amintirea poate fi consideratădoar un simplu suport pentru o imagine, prilej pentru instanţa poetică de aconstrui, de a se plasa în ipotetic, în posibil. În acest caz, amintirea setransformă în amintirea unor închipuiri. Darstatutul actului de rememorare în poetica lui Mircea Ivănescu este unul multmai important decât pare la o privire superficială. Citind poemele acestuia, aiimpresia că este vorba despre aceeaşi iarnă, despre aceeaşi situaţie, despre aceleaşigesturi (el şi ea- ea privind, de cele mai multe ori, prin geamurile uneiferestre mari, gotice, ninsoarea sau ploaia de-afară; el privind-o pe ea,privindu-i chipul impasibil şi rece, sau privind-o în mijlocul unui gestîncercând a o imortaliza astfel, încremenită în acel gest, ca o statuie).Această senzaţie este dată de acţiunea/gestul cu caracter ritualic; este vorbade reluarea unui gest originar (a unui gest cu caracter revelatoriu pentruinstanţa poetică), de reactualizare a acestuia prin amintire, prin anamnesis.Este vizată o întoarcere, şi aici îl citez pe Mircea Eliade, cel din Aspecte ale mitului, „în timpul în carelucrurile s-au manifestat pentru prima oară” – o retragere din prezent, o„răsturnare a fiinţei în trecut”, după cum sună un vers dintr-un poem de MirceaIvănescu. Obsesia autorului Versurilorvechi, nouă pare a fi sfidarea timpului, concentrarea acestuia într-osingură clipă, într-un singur gest: „Nu este adevărat deci din ceea ce esteviaţa/ noastră, decât ce a fost – ceea ce ne amintim întorcându-ne/ spre trecut, şi niciodată clipaîn care / suntem…” (O vizită, dimineaţa). Restul e poveste, improvizaţie, o încercarede a prelungi şederea în acel timp special prin observarea a cât mai multordetalii, prin imaginarea, închipuirea unor continuări ale acelei situaţii/întâmplări originare. În cele din urmă însă, în ciuda acestor elemente,contează doar acel gest, acea privire de la care a pornit totul, surprindereaşi susţinerea acelui moment, dorinţa de încremenire, de nemişcare: „Deci ceamai simplă întâmplare/ tot o nemişcare se face – chiar dacă înconjurată/ defoarte scunde închipuiri – spaime?-/ despre mişcare” (Nemişcare). Această nemişcare este moarte sau o altfel deexistenţă? Oare în acele clipe pe care instanţa poetică le doreşte rememorate,retrăite, este concentrată toată esenţa existenţială, astfel încât dincolo deele nu mai există decât moarte? E clar că, pentru poet, nu contează cu adevărat decât acele clipe pe care leimortalizează – şi citez din nou dintr-o cronică de N. Manolescu – cu unrafinament de „stampă japoneză”. Mircea Ivănescu respinge „timpul fărăîntâmplări”. De aceea, în poemele sale, gesturile cu caracter revelator (căcipoemele lui MI sunt în fapt nişte epifanii) sunt integrate unor întâmplări,înlănţuirile acestor întâmplări constituind adevăratultimp în care totul capătă un sens. Din această dorinţă de a relataîntâmplări (nu poveşti!) rezultă şi dominanta narativă a poeziei lui MirceaIvănescu. Aceste întâmplări, închipuiri pornind de la o imagine, suntînzestrate cu aceeaşi doză de realitate ca şi ceea ce noi numim de comun acordrealitate (posibilul, totuşi, este şi el o realitate… posibilă!). Ele pot intraîn vreme, în istorie, într-un fel de istoriea întâmplărilor. Mircea Ivănescu poate fi considerat un cronicar alîntâmplărilor (sau al întâmplării).Personajele sale – mopete, v înnopteanu, prietenul tatălui lui vasilescu – suntnişte eroi reprezentativi în această istorie a întâmplărilor, în acest timp alîntâmplărilor. Pe bună dreptate, Nicolae Manolescu, în cronica sa la la volumulAlte poeme nouă, afirma că „Poeziaeste, aşadar, o întâmplare, un drum de la o clipă trăită la amintirea ei”,afirmaţie prin care descria succint un întreg fenomen, fenomenul Mircea Ivănescu.

Possession

2011-07-24T19:26:00.000+03:00

HEX, Season 1, Episode 4, 2004

TOTUL ESTE ILUMINAT

2011-07-17T17:03:00.001+03:00

Cândse trezea plângând dintr-un coșmar, soțul ei stătea cu ea, îi netezea părul cumâinile, îi aduna lacrimile în degetare, ca să și le bea a doua zi dimineața (Singura cale de-a învinge tristețea este s-oconsumi, zicea el) și, mai mult decât atât, de îndată ce ochii i seînchideau și ea adormea la loc, el rămânea să suporte insomnia.

CARTEAANTECEDENTELOR

ZIUATRACHIM, 1796

Omuscă de o deosebită virulență a înțepat în tuhăs iapa care trăgea carulalegoric din Rovno de Ziua Trachim, fapt care a făcut-o pe iapa cea sensibilăsă azvârle din copite și să proiecteze efigia pe care o purta în râul Brod. Paradacarelor alegorice a fost întârziată aproximativ treizeci de minute, timp încare bărbați viguroși au recuperat efigia murată. Musca vinovată a fost prinsăîn plasa unui școlar neidentificat. Băiatul a ridicat mâna să o strivească,știind că trebuie dat un exemplu, dar, când pumnul lui a început să coboare,musca și-a tremurat aripa fără zbor. Băiatul, sensibilul băiat, a fost copleșitde fragilitatea vieții și a eliberat musca. Copleșită la rândul ei, musca amurit de recunoștință. S-a dat un exemplu.

PLAGIAT

…Dumnezeuîl iubește pe plagiator. Și așa scrie la carte: ”Și a făcut Dumnezeu pe om dupăchipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”. Dumnezeu este plagiatoruloriginar. Cu o lipsă de surse rezonabile din care să șterpelească – omul creat dupăchipul a ce? al animalelor? – facerea omului a fost un act de plagiat reflexiv;Dumnezeu a jefuit oglinda. Tot astfel, noi când plagiem creăm după chipul și participăm ladesăvârșirea Creației…

Jonathan Safran Foer, Totul este iluminat, trad.: Fraga Cusin,București: Humanitas Fiction, 2008, 364 p.

Tears

2011-07-10T08:28:00.006+03:00

Chungking Express, dir. Wong Kar-Wai, 1994

The Novel is a Dying Animal?

2011-06-19T16:32:00.000+03:00

Forgetfulness

2011-06-13T14:04:00.000+03:00

Varza și senzualitatea

2011-06-09T16:38:00.001+03:00

Mirosul de varză îl cunoșteam de la internat. Un pater de acolo ne spusese odată că varza calmează tendința spre senzualitate. Gândul că senzualitatea mea sau a oricui altcuiva putea fi potolită, mă scârbea. Probabil cei de acolo se gândesc zi și noapte doar la ”dorințele carnale”, și sigur că undeva, la bucătărie, există o călugăriță care întocmește meniul, îl discută apoi cu directorul și fiecare stă în fața celuilalt și nu vorbesc despre asta, dar se gândesc la fiecare fel de mâncare cuprins pe listă: asta înăbușă, asta stimulează senzualitatea.

Heinrich Böll, Opiniile unui clovn

Mappa Mundi

2011-06-04T14:34:00.002+03:00

Istoria omenirii, stă scris în Cartea Sfântă, începe în Eden.
Edenul este un ținut estic.

Un cerc perfect. Acesta-i Ierusalimul.

Iată-i pe canibalii cu un singur ochi și pe oamenii cu cap de câine.

Iată-i pe hermafrodiți.

Iată-l pe Cezar, iată-l pe Christ răstignit.

Acesta-i ținutul lui Gog și Magog.

Multe și întortocheate drumuri și denumiri.

Orașe ale concupiscenței.

Mări și păduri cu fantaste jivine.

Iată-l și pe cavalerul care părăsește această lume.

O ultimă privire. Un semn cu mâna de rămas bun.

Ceva regrete, cavalere?

Clișee

2011-06-02T09:18:00.001+03:00

De-a lungul anilor, Yoel își formase convingerea că rușinea și mândria sunt mobiluri mai puternice decât toate celelalte pe care le pune în valoare literatura. Oamenii țin cu ardoare să-i fascineze sau să-i farmece pe ceilalți, pentru ca astfel să umple un anumit vid din ei înșiși. Un vid universal, pe care Yoel, în sinea lui, îl denumea lipsă de iubire. Nu dezvăluise nimănui aceste gânduri secrete, decât o singură dată, Ivrei. Și Ivra îi răspunsese, lipsită de interes.

- Ăsta-i un clișeu răsuflat

Amos Oz, Să cunoști o femeie

La ieșire, Michael spuse:

- Când oamenii sunt mulțumiți și nu au ce face, sensibilitatea lor crește până devine o tumoare malignă.

- Ce constatare răsuflată, l-am tachinat eu.

- Uite ce, Hanna, arta nu-i specialitatea mea. Sunt doar un biet student în științe, ca să zic așa.

- Și asta-i răsuflată.

Michael zâmbi.

- Și atunci?

Amos Oz, Soțul meu, Michael

Angels of Oblivion

2011-06-01T10:15:00.001+03:00

Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael, 2009)

Dileme

2011-05-31T08:03:00.001+03:00

- Este un cântecel pentru copii, am spus eu, în care fata întreabă: ”Micul clovn, micul clovn, va dansa cu mine?”, iar cineva răspunde ”Micul și drăguțul clovn dansează cu oricine”. Crezi Michael că răspunsul acesta lămurește întrebarea fetei?

Amos Oz, Soțul meu, Michael

apokalypsis (II)

2011-05-29T18:05:00.000+03:00

mai întâi vor muri unghiile voastre apoi carnea vi se va desprinde de pe oasele gligane osana osana striga pe străzile orașului un profet împăiat iar străzile scuipau în calea sa cearșafuri multicolore și ciozvârte de îngeri matoliți osana osana

FATHER AND DAUGHTER

2011-05-28T19:57:00.000+03:00

Cenușăreasa

2011-05-26T15:12:00.001+03:00

- Îți aduci desigur aminte de povestea Cenușăresei. Prințul a ales-o pentru că avea cele mai mici picioare din împărăție, cât despre ea, dorea să se mărite cu prințul ca să facă în ciudă mamei ei vitrege și surorilor ei urâte. Nu ești de acord că Prințul și Cenușăreasa au hotărât să se ia din motive frivole și copilărești? Picioare mici! Ți-o spun eu, Mihael, Prințul era complet nebun, iar Cenușăreasa își pierduse mințile. Iată de ce erau făcuți unul pentru altul și au trăit fericiți până la sfârșitul zilelor.

Amos Oz, Soțul meu, Mihael

Zalán Tibor

2011-05-25T19:11:00.004+03:00

În numărul 4 al revistei Poesis a apărut, în traducerea lui Andrei Dósa, un grupaj de cinci poeme semnate de scriitorul maghiar Zalán Tibor. Iată unul dintre aceste poeme (bineînțeles, cel care mi-a plăcut cel mai mult).

[doamna mea azi cerul e plin de stele căzătoare

azi iar am prea mult sânge închegat…]

doamna mea azi cerul e plin de stele căzătoare

azi iar am prea mult sânge închegat în gură. în timp ce

tu dansezi pe muzici fericite eu mă prăvălesc

în nisipul însetat și visez la împreunarea noastră nesfârșită

desigur ar putea fi mai trist

se luminează până scriu poemul ăsta atunci

zaci deja leșinată sub chiparoșii cu inima încâlcită

vergeaua morții pătrunde cu forța între coapsele tale

stele căzătoare pe cer doamna mea azi migrează pădurea

de sub fereastra noastră căldura tristă de sub capetele noastre

mi-a expirat cartea de identitate. mi-a expirat și amânarea

pentru polițiști și dragoste sunt un vagabond care cere bătaie. ca

ucigașii – pe mantaua mea diletanții aruncă zaruri

fete moarte abătute se dezbracă pe țărmuri îndepărtate îmi

acoperă fața cu cămășile lor. e bine așa să fii amintirea cuiva

deasupra copacilor plutește tramvaiul zbori cu el somnoroasă

și izbucnești în plâns când te uiți din greșeală în jos

DEA MUNERA (I)

2011-05-21T18:55:00.016+03:00

Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească este titlul unui volum din 2005 coordonat de Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, volum conceput în cadrul unui proiect de cercetare (probabil cel mai bun op produs de filologia brașoveană până în prezent în cadrul unui proiect). Conține mai multe eseuri pe tema corupției (nu neapărat pe tema corupției din ”modernitatea literară și intelectuală”, după cum se anunță în titlu) semnate de Ruxandra Ivăncescu, Rodica Ilie, Alina Felea, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Ovidiu Moceanu, Mihai Ignat. În rândurile care urmează mă voi ocupa însă de eseul de deschidere, Despre analogie, agenție, glisare și incertitudine, care îi aparține lui Caius Dobrescu, un excelent exemplu, cred, de text de analiză (din perspectivă) culturală a unui fenomen social. Bine structurat, cu multiple și felurite exemple, cu un aparat critic demn de toată admirația (format exclusiv din volume încă netraduse la noi, asta și pentru că, deși fenomenul corupției a fost și este în România unul hiper-dezbătut, totuși volume serioase pe această temă nu prea –iată, îmi iau o marjă de eroare!- nu prea, spuneam, au fost publicate), eseul, de dimensiunile unei broșuri onorabile (cca. 70 de pagini A4), propune, pe lângă multiplele definiții ale corupției, și patru principii care definesc legături, conexiuni ale literaturii cu sfera socialului, a realității concrete. De altfel, Caius Dobrescu își propune să surprindă modul în care științele literaturii, științele culturii și științele sociale se întrepătrund pentru a da seama de un fenomen complex, cel al corupției. Convingerea autorului, exprimată în concluzie, este aceea că ”științele literaturii, prin modul în care influențează studiul literaturii în școală, în universități sau în orice alte forme instituționale care asigură învățarea permanentă, pot contribui la elaborarea unor politici publice de profilaxie a corupției.” O speranță justificată, dar a cărei împlinire necesită mult timp, răbdare și oameni bine pregătiți. Pentru a merge mai departe cu prezentarea acestui text, cred că este nevoie, totuși, de o definire a corupției (căci despre ea este, la urma urmelor, vorba). În ciuda aparențelor, sfera semantică a acestui termen este una destul de generoasă. Astfel, termenul a fost și este perceput, atunci când face referire la perisabilitatea lumii fizice, ca un antonim al ”generării”, așadar de-generare (este vorba despre credința în ciclicitatea cosmică care propune un prezent mereu degradat/ corupt în comparație cu epocile care l-au precedat). Nu poate fi eludată nici conotația morală, corupția, în acest caz, desemnând ”operația prin care ceva sau cineva este abătut de la funcția sa firească sau de la adevărata sa natură”. Dacă este vorba de pervertirea prin bani, corupția poate fi definită ca ”deturnare și utilizare a unor fonduri sau resurse publice în beneficiu privat”. De asemenea, se poate vorbi și despre coruperea prin cuvânt - și aici mă refer la flatare, lingușire – în vederea obținerii unor beneficii. De-a lungul timpului corupția, pare-se, a fost percepută și ca o formă de autoreglare socială (medicul scoțian Bernard Mandeville, de exemplu, prin Fabula albinelor, impune intelectualității europene de secol XX teoria viciilor private ca beneficii publice, teorie care susținea că pasiunile, dorințele intense constituie, chiar dacă direcționate - din punct de vedere etic, moral - greșit, ”combustibilul întreprinderilor celor mai îndrăznețe și mai bogate în consecințe pozitive asupra stării generale a unei societății” – am încheiat citatul din Caius Dobrescu). Ar mai fi multe de spus despre modul în care corupția acționează în societăți mai mult sau mai puțin dezvoltate economic, despre modul în care în societățile aflate în tranziție relațiile familiale, de prietenie ajung să primeze în fața unei organizări impersonale moderne care ține de imperativele unui stat de drept, despre modul în care, dacă nu este echilibrat, raportul dintre accesul la resurse și așteptările populației stă la baza proliferării corupției. Nu voi insista asupra acestor puncte și voi trece mai departe la prezentarea celor patru principii care ilustrează raportul dintre literatură și social, (bineînțeles, ținând cont de tema corupției).
Primul principiu ar fi cel al analogiei, conform căruia orice operă de artă conține, în mod inerent, un model al lumii bune, al societății ideale. Altfel spus, o creație artistică există printr-o raportare continuă la un model ideal. Chiar și utopiile negative trebuie considerate funcții ale utopiilor pozitive, ”lumea rea” nefiind, în fond, decât o deformare a ”lumii bune”: ”De-formările care o caracterizează sunt, de fapt, variațiuni înscrise în câmpul de posibilități logice al formei (resimțite ca) originare și ideale”.
Cel de al doilea principiu, cel al agenției, presupune în raportul dintre literatură și morală un continuu joc ale cărui mize sunt încadrarea în limitele unei moralități/etici bine stabilite sau, dimpotrivă, transcenderea acestor granițe etice. În primul caz, morala este atotstăpânitoare peste domeniul literaturii. În cel de al doilea caz, avem o literatură a transcenderii normelor sociale (caz care presupune și tradiția suspiciunii față de literatură, față de efectele corupătoare ale acesteia). Literatura apare ca un ”veritabil agent de disoluție, un ferment al coruperii morale”, ea este capabilă de a trezi energii și pasiunii profunde, devastatoare. Astfel, se poate vorbi, în această situație, de fenomenul ”discursului urii” (hate speech), tip de discurs care, devenit onorabil din punct de vedere artistic, și-a găsit aliați de nădejde în naționalismul și radicalismul socializant. Ajunși în acest punct al expunerii, nu putem ocoli problema literaturii angajate, literatura care declanșează acțiunea, folosindu-se în mod special de o anume strategie retorică, ”aceea de a crea senzația pericolului iminent și a urgenței cu care se impune o contrareacție, un program de «asanare radicală»”. Paradoxul acestui tip de literatură, după cum bine sesizează Caius Dobrescu, este acela că, deși declară reafirmarea ordinii, ea transcende, în fapt, orice normă/ regulă.
Principiul asocierii (sau al glisării), având la bază izomorfismul corp-suflet-comunitate, se referă la ”configurații ale căror granițe interne sunt negociabile, difuze, permeabile, ambigue”. Această ambiguitate este accentuată în perioadele de criză, perioade cauzate de un proces de modernizare. În această categorie a asocierii este cuprinsă și relația dintre tradiție și modernitate în țările aflate într-un proces de tranziție, unde sensurile corupției depind de perspective (tradiționale sau moderniste).
În fine, a mai rămas un singur principiu de prezentat, principiul oscilației, care pornește de la premiza că răul este înăuntrul nostru. Cu alte cuvinte, corupția sălășluiește în interiorul ființei umane. Originea acestui principiu ar trebui căutată în corelarea a două tipuri de corupție: a corupției exercitate asupra materiei cu cea a degradării umane în raport cu o stare ideală (corupția naturală și corupția morală).

Rolul studiului literaturii, crede Caius Dobrescu, este esențial în înțelegerea mecanismelor imaginarului și a modului în care acestea interacționează cu socialul. În cazul corupției, de exemplu, „studiul literaturii poate atrage atenția asupra modului cum îngrijorarea absolut rațională referitoare la deturnarea funcționării instituțiilor publice poate aluneca pe nesimțite în discursuri ale urii, în fantasme sau fanatisme apocaliptice, în impulsul violent și irațional de a căuta țapi ispășitori. Studiul literaturii poate constitui o bază pentru înțelegerea faptului că, adeseori, frenezia retorică a celor ce se ipostaziază în apărători ai intereselor și virtuților publice reprezintă, de fapt, o formă flagrantă de parazitare a publicului de către privat”. Literatura este și un mediu perfect pentru diverse simulări, un mediul pentru experiențe limită (inaccesibile altfel) care impun anumite decizii (în Statele Unite, de exemplu, există departamente care propun viitorilor juriști, avocați, situații desprinse din diferite texte literare pe care aceștia trebuie să le trateze ca pe niște cazuri juridice reale). Prefer să-mi păstrez optimismul și să cred că un asemenea proiect, de ce nu?, poate va prinde contur în cele din urmă și va avea succes, iar societatea românească va fi mai puțin coruptă. Sau nu! (îmi șoptește în urechea stângă un drăcușor care fumează un foarte aromat trabuc cubanez).

Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească, coord. Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, Brașov: Editura Universității Transilvania, 2005, 198 p.

Minuni...

2011-04-21T17:35:00.001+03:00

Îi plăcea înfățișarea maicilor, cu largul lor plastron de pânză imaculată de in în cute mărunte, desprinzându-se pe aspra rasă neagră; îi plăcea să asculte pe streță povestindu-i pentru a douăzecea oară naivele miracole ale preafercitei și se simțea întărit cu duhul când aceasta îi arăta colțul melancolicei grădini unde sfânta călugăriță oprise în aer un pietroi pe care Diavolul, înciudat pe neînduplecata-i asprime, i-l aruncase în spate; rămânea de fiecare dată încremenit de uimire văzând, chenăruite pe peretele unei chilii, cele două scrisori de faimă și de taină, cea pe care preafericita Corbèra o scrisese Diavolului, spre a-l converti, și răspunsul care exprima, se pare, părerea de rău că nu putea să o asculte…

(Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul)

The Picture of Dorian Gray (The Preface)

2011-03-31T09:47:00.004+03:00

Manifestul lui Oscar Wilde, cel din prefața romanului The Picture of Dorian Gray, mi se pare încă, în multe din afirmațiile sale, de o actualitate irefutabilă. Recunosc, sunt un demodat! Dar profunzimile acestuia parcă nu mai sunt de regăsit în teribilele manifeste (poetice sau nu) ale secolului al XX-lea! Să mai spun ceva de secolul al XXI-lea, abia început?

The artist is the creator of beautiful things.

To reveal art and conceal the artist is art’s aim.

The critic is he who can translate into another manner or a new material his impression of beautiful things.

The highest as the lowest form of criticism is a mode of autobiography.

Those who find ugly meanings in beautiful things are corrupt without being charming. This is a fault.

Those who find beautiful meanings in beautiful things are the cultivated. For these there is hope.

They are the elect to whom beautiful things mean only Beauty.

There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written, or badly written. That is all.

The nineteenth century dislike of Realism is the rage of Caliban seeing his own face in a glass.

The nineteenth century dislike of Romanticism is the rage of Caliban not seeing his own face in a glass.

The moral life of man forms part of the subject-matter of the artist, but the morality of art consists in the perfect use of an imperfect medium.

No artist desires to prove anything. Even things that are true can be proved.

No artist has ethical sympathies. An ethical sympathy in an artist is an unpardonable mannerism of style.

No artist is ever morbid. The artist can express everything.

Thought and language are to the artist instruments of an art.

Vice and virtue are to the artist materials for an art.

From the point of view of form, the type of all the arts is the art of the musician. From the point of view of feeling, the actor’s craft is the type.

All art is at once surface and symbol.

Those who go beneath the surface do so at their peril.

Those who read the symbol do so at their peril.

It is the spectator, and not life, that art really mirrors.

Diversity of opinion about a work of art shows that the work is new, complex, and vital.

When critics disagree the artist is in accord with himself.

We can forgive a man for making a useful thing as long as he does not admire it. The only excuse for making a useless thing is that one admires it intensely.

All art is quite useless.

Oscar Wilde

Un arest, o carte (sau despre cum poți călători 42 de zile în jurul camerei tale fără a te plictisi)

2011-03-21T09:01:00.012+02:00

Ce poţi face în timpul unui arest la domiciliu de şase săptămâni? Xavier de Maistre (1763-1852), de exemplu, a călătorit în răstimpul tocmai menţionat în jurul camerei sale. A luat naştere, astfel, o cărţulie de câteva pagini pline de notaţii mai mult sau mai puţin banale, descrieri ale mediului domestic asesonate cu tentative filosofice de a privi lumea - mai exact, ar fi vorba despre notaţii prin care este condamnată defectuoasa organizare socială a lumii (Călătorie în jurul camerei mele. Leprosul din Cetatea Aosta, București: ALL, 2010). Răutăcioşii pot identifica foarte ușor în aceste notaţii pasaje cu nuanţe anticipativ-socialiste: „De ce m-aş apuca să iau aminte la toţi cei care se află într-o situaţie mai plăcută decât a mea, când lumea mişună de oameni mai nefericiţi decât mine? În loc să mă duc cu gândul la acest superb casino, unde atâtea frumuseţi sunt eclipsate de tânăra Eugénie, nu trebuie decât să mă opresc o clipă pe una din străzile care duc acolo, şi voi fi fericit. O grămadă de oameni lipsiţi de noroc, culcaţi, pe jumătate goi, pe sub porticurile acestor apartamente somptuoase, par a fi pe punctul de a muri de foame şi de mizerie. Ce spectacol! Aş dori ca acestă pagină din cartea mea să fie cunoscută de întregul univers; aş dori să se ştie că în acest oraş în care opulenţa respiră prin toţi porii, în cele mai reci nopţi de iarnă, o mulţime de nefericiţi dorm pe străzi, cu capul rezemat de o bornă sau de pragul vreunui palat.” Da, ce bine trebuie să te simţi gândindu-te că în această lume există şi fiinţe mult mai nenorocite decât tine! Oare egoismul să fie cel din care izvorăşte această compasiune? Xavier de Maistre, frate al filosofului Joseph de Maistre, a fost un om al armelor, a activat pentru un timp şi în armata rusă sub comanda generalului Alexander Suvorov, iar arestul de şase săptămâni din 1794, anul conceperii Călătoriei, a fost cauzat de participarea la un duel. Aşadar, daţi-mi voie să nu prea cred în deplina autenticitate a sentimentului de compasiune al lui de Maistre, poate un simplu puseu conjunctural. Dar, ar putea cineva contraargumenta cineva, în scrierile sale, Xavier de Maistre este preocupat de cei respinşi de societate, de acei paria pe care noi, cei care ne bucurăm de ceva opulenţă şi sănătate, preferăm să-i uităm, să-i ignorăm (v. piesa Leprosul din cetatea Aosta). Da, dar în cazul lui de Maistre, cred eu, abordarea acestui subiect este una romantică, rod al unui Zeitgeist. Călătorie în jurul camerei mele, însă, pare a fi cu totul altceva. Avem un text original, care mizează pe o convenţie (metafizică) enunţată în Capitolul VI: „Acest capitol se adresează, în mod absolut, metafizicienilor. El va arunca o lumină importantă asupra naturii umane. El este prisma prin care vom analiza şi descompune facultăţile omului, separând puterea animală de razele pure ale inteligenţei... După mai multe observaţii am ajuns la concluzia că omul este alcătuit dintr-un suflet şi dintr-un animal. Cele două fiinţe sunt absolut distincte, dar atât de prinse una de cealaltă sau una peste cealaltă, că pentru a le putea distinge trebuie ca neapărat sufletul să aibă o numită superioritate asupra animalului.” Xavier de Maistre numeşte partea animalică celălalt. Aşadar, ca lururile să fie bine înţelese, avem (în noi) un suflet şi un animal (celălalt), care este tot o fiinţă sensibilă - dar distinctă de suflet - ce controlează trupul în timpul deselor hoinăreli ale sufletului: „Învinuim corpul de nu ştiu câte lucruri, în mod cu totul neîndreptăţit, desigur, căci corpul este tot atât de incapabil să simtă pe cât de incapabil este să gândească. Dacă este cineva de acuzat, acela este animalul, această fiinţă sensibilă, cu totul diferită de suflet, adevărat individ care are existenţa lui aparte, gusturile, înclinaţiile, voinţa lui, şi care nu se ridică deasupra celorlalte animale decât prin faptul că este mai bine crescut şi dotat cu organe mai perfecte.” Şi da, după cum se poate uşor bănui, călătoria este posibilă prin dedublare (actanții dedublării fiind sufletul și celălalt, trupul aflându-se, repet, sub controlul celuilalt): „Marele talent al unui geniu constă în a şti cum să-şi educe animalul astfel încât el să se poată descurca singur, în vreme ce sufletul, elberat de acolitul lui, se poate ridica până la cer”. Necomunuicarea dintre suflet şi celălalt duce la tot felul de situaţii/ accidente mai mult sau mai puţin hazlii, dar când comunicarea este bună, sufletul poate liniştit vizita, de exemplu, casa iubitei. Sau poate însoţi, în buna tradiție livrescă, diferite personaje literare în incredibilele lor aventuri (de remarcat că personajul preferat al lui de Maistre este Satan din scrierea lui Milton: ”...fără şovăială, întinzându-şi aripile uriaşe, care ar fi putut acoperi o armată întreagă, s-a aruncat în abis. Pun pariu că nimeni nu are avea un asemenea curaj”). Elementul declanşator al acestei experienţe, după cum am precizat, a fost claustrarea forţată, arestul. De aici nota uneori patetică a scrierii. Singurătatea celui arestat este alinată de prezenţa servitorului, Joanetti, şi de cea a câinelui Rosine. Cei doi sunt nu numai nişte companioni, ci şi, în unele ocazii, nişte maeştri într-ale omeniei pentru prizonerul plin de toane: „Aşa am ajuns eu, în călătoria mea, să iau lecţii de filosofie şi de omenie de la un slujitor şi de la câine”. Şi cam atât despre acest volum. Poate voi mai călători şi cu altă ocazie în jurul camerei lui Xavier de Maistre, cine ştie? Sau poate voi călători în jurul camerei mele, avându-i ca unici companioni pe cei doi peruşi ai mei, care îmi încântă zilele cu cârâitul lor atât de colorat în stridenţele sale.

Xavier de Maistre, Călătorie în jurul camerei mele. Leprosul din Cetatea Aosta, trad.: Cristina Pârvu, București: ALL, 158 p.

apokalypsis (I)

2011-03-20T16:07:00.000+02:00

cuminţi

îngerii

aşteptau

cocoţaţi

pe acoperişuri

semnul divin

pentru

a se arunca în gol

Misanthropia

2011-03-20T08:33:00.002+02:00

- Într-adevăr este frumos!

- Nu te poți sătura niciodată de natură, Samuel. Să fii înconjurat de ea este minunat. Îți… unge sufletul. Munții, copacii, câmpia nesfârșită. Luna, nenumăratele stele. Orice om se poate desăvârși în liniște. Chiar și cel mai mizantrop ori cel mai nenorocit păcătos.

- Ce este un mizantrop, Arthur?

- Un nemernic care îi urăște pe toți ceilalți nemernici.

- Nu te-am întrebat pe tine, negru nenorocit.

- Are dreptate, Samuel. Un mizantrop este unul care urăște umanitatea.

- Asta suntem noi? Mizantropi?

- Dumnezeule, nu! Suntem o familie.

The Proposition, dir. John Hillcoat, 2005